Noi si ei

Barbatii sufera la fel ca femeile?

Cat de disperat, dezamagit si deprimat poate fi un barbat? Nu stiu daca am putea inventa un aparat de masura care sa ne edifice, sa ne poata raspuna la aceasta intrebare. Cert este ca si ei sunt destul de sensibili (uneori chiar neasteptat de sensibili!), iar atunci cand primesc cate o lovitura de la viata, reactioneaza mai mult sau mai putin ca noi, femeile.

Sexul tare? Oare cine a inventat expresia asta? Si prin extrapolare, sexul slab, care cica am fii noi, femeile. Chiar asa sa fie??

Mi s-a intamplat sa vad si barbati “la pamant”, in suferinta, parasiti de femei, care au pierdut tot ce aveau mai de pret, care au fost tradati de iubita sau de prietenii apropiati. Nu stiu cu cat sunt mai deosebiti de femeile aflate in situatii similare. Si pe ei ii doare, si ei plang, chiar daca nu cu lacrimi, sau nu se lasa vazuti, si ei dau din colt in colt, nu isi mai gasesc rostul pe lume, simt ca si-au pierdut valoarea si increderea in ei insisi.

Atata doar ca ei sunt obisnuiti inca de mici sa isi asume responsabilitatea de a fi barbat, cu tot ce presupune ea. Adica sa nu planga cand ii doare, cel putin nu in fata celorlalti, sa nu se planga ca le e greu, sa se descurce in orice situatie, sa faca fata greutatilor si sa nu se eschiveze etc. Unii chiar reusesc sa isi “compuna” aceasta imagine de om puternic, de fier, care nu se frange cu una cu doua. Si totusi, sunt si ei tot oameni la fel ca noi, femeile. Unii chiar s-au aventurat a spune ca provenim de pe planete diferite, iar asta datorita modului diferit de a gandi si actiona. Fie ca e asa sau nu, se pare ca avem totusi foarte multe lucruri in comun.

Daca ar fi sa ne intoarcem inapoi in timp, am putea spune ca aceste diferente dintre noi si ei provin din modul de trai pe care il duceau oamenii la inceputuri: barbatii erau cei care mergeau la vanatoare, iar femeile erau cele care aveau grija de casa si de copii.

De ce barbatii comunica mai greu decat femeile?!? Pentru ca atunci, la inceputuri, erau nevoiti sa pastreze tacerea pe termen indelungat cand se aflau la vanatoare. De ce femeilor le place sa vorbeasca si se descurca foarte bine la acest capitol?!? Pentru ca atunci cand ramaneau singure se descurcau cum puteau, se ajutau reciproc, se strigau unele pe altele. De ce barbatii nu reusesc sa gaseasca nimic atunci cand le ceri ceva?!? Pentru ca mintea lor a fost structurata in asa fel incat sa se concentreze asupra unui singur lucru: vanatul! Asfel incat detaliile si lucrurile marunte raman pentru femei, ele fiind nevoite sa isi apere “cuibul”, copiii si casa; astfel ele s-au obisnuit sa “scaneze” mediul inconjurator pentru a observa orice pericol. De ce femeile se descurca mai greu cu parcarea masinii decat barbatii?!? Pentru ca nivelul redus de testosteron diminueaza vederea in spatiu. De ce barbatii nu cer indicatii atunci cand sunt pe drum sau cauta ceva?!? Pentru ei, aceasta ar reprezenta un semn de slabiciune, iar vanatorii nu au voie sa fie slabi. Si exemplele care ne diferentiaza pot continua.

Am vazut un documentar in care unor barbati li se cere sa schimbe scutecele unor infanti. 90% dintre respectivii barbati au indeplinit aceasta “sarcina” ca si cum ar fi schimbat roata de la o masina, ar fi dus la bun sfarsit un proiect de scurta durata sau, pur si simplu, ca si cum ar fi indeplinit o sarcina de rutina. Fara nici un fel de implicatie afectiva, schimb de afecte cu micutul in cauza, nici un cuvant sau un gest uman. Explicatia care vine ca o scuza ar fi ca nu cunosteau acei copii si nu simteau nimic pentru ei. Nemaivorbind de faptul ca schimbatul unui scutec nu reprezinta pentru nimeni o sarcina prea “imbietoare”. Dintre toti acei barbati, doar unul a inceput prin a vorbi cu copilul, a-i zambi, iar dupa ce i-a schimbat scutecul, l-a luat in brate si la leganat pentru cateva clipe. Cei 10% sa fie exceptia care confirma regula?!?

In definitiv, noi femeile, asta asteptam de la ei: sa fie puternici, descurcareti, curajosi, inventivi, sa nu se piarda cu firea etc. Dar pe de alta parte, daca ii vedem prea rigizi, prea duri, ii acuzam de insensibilitate, de incapacitate de comunicare si multe altele. Probabil ca nu e prea usor nici sa fii in rolul de barbat.

Indiferent care ar fi pierderea pe care o sufera: moartea unuia dintre parinti (ambele sunt la fel de traumatice pentru un barbat: mama, pentru ca de cele mai multe ori au o relatie foarte apropiata cu aceasta, chiar de dependenta; tatal, pentru ca simte ca in felul asta a preluat stafeta si el este urmatorul care va fi sa moara), divortul sau parasirea de catre consoarta (care este apreciata ca pe o “castrare”, ca si cum aceasta i-ar fii spus: nu esti bun de nimic, ma duc la altul), un alt membru de familie, un prieten foarte apropiat, un coleg de scoala sau de birou, pierderea serviciului etc. Tot lovitura se cheama si pentru ei si tot la fel de tare il doare ca si pe noi. Atat doar ca ei, barbatii, aleg uneori altfel de modalitati prin care sa isi faca doliul, sa treaca de depresie, sa isi traiasca suferinta. Unul dintre cele mai comune in cazul lor e abuzul de alcool iar imediat urmatorul ar fi abuzul de femei (daca ea nu ma mai vrea, sigur exista atatea altele care ma vor! Sau cauta in felul acesta revalidarea lui ca barbat). Altii se retrag pur si simplu din societate, dintre prieteni, departe de familie si isi “ling” ranile in liniste, singuri, departe de toti.

Ati vazut vreodata un barbat suferind?!? Disperat ca l-a parasit ea?!? Care nu mai stie cum il cheama, pe unde merge, nu mai mananca, nu mai doarme, nu mai functioneaza bine nici la servici si niciunde altundeva?? Fumeaza si bea cafele in nestire, le face pe toate ca un robot, uita unde se afla, sau ce voia sa faca... Durerea lui pare inimaginabila, greu de suportat sau de dus. Parca vezi prin el; el nu mai e acolo decat cu trupul. Sufletul si mintea lui sunt pustii.

Vi se pare ceva diferit de noi? De modul in care ne manifestam noi, femeile, atunci cand suferim? Cand am fost ranite, am pierdut pe cineva sau am fost parasite?

Desi exista atatea diferente vizibile intre noi si ei, pana la urma suntem cu totii simpli oameni, iar suferinta ne atinge in acelasi mod si reactionam aproape la fel.