Doi oameni, un el si o ea, amandoi trecuti bine de 50 de ani. El e casatorit, ea divortata. Se vad cand si cand, nu neaparat pe furis. In mare, s-ar ascunde cat de cat de vecini, dar de sotia lui nu e nevoie, pentru ca e la mare distanta. Se vad de cateva ori pe luna, pentru o cina sau o iesire in oras si…pentru sex. Daca ce fac ei se poate numi asa. Ea o face din interes si…din mila. El, cautand de fapt acea caldura sufleteasca a femeii, de care spune ca nu are parte acasa. Oare o fi avut vreodata?
La venire, strangeri de mana, saruturi fugare, o imbratisare mai mult precara…doi oameni care de fapt n-au nimic in comun. Pretind si se mint ca se inteleg, ca le e bine impreuna. Ea, din singuratate si nevoie, din teama de a nu fi complet singura, el…pentru ca a pierdut-o pe mama mult prea devreme, iar de sotie s-a indepartat deja de prea multa vreme. Suflete stinghere si singuratice, tomnatice si cumva pierdute.
Hai sa pretindem ca tu te intorci din delegatie, iar eu sunt sotia ta, fie si doar pentru seara asta. Uite, tocmai se intampla ca am pregatit cina, cu bunatati care stiu ca iti plac tie, mancam ceva, bem un pahar de vin, eventual adus de tine, ca te pricepi mai bine la vinuri si ne petrecem macar o parte din seara asa, ca un cuplu aproape perfect.
A fost o vreme cand dedublarea personalitatii a fost pusa la indoiala si chiar exclusa din cadrul diagnosticelor psihiatrice (mai mult din motive legale). Dar oare nu tot asta se intampla unui om pe care l-a lovit brusc amnezia in momentul in care a intrat in casa unei alte femei decat sotia lui? Cum poti sa te transpui complet si brusc in cu totul alta persoana? Sa uiti ca ai acasa o sotie, copii, o familie? Si sa ii stergi cu buretele, complet, fie doar pentru un sfarsit de saptamana? Daca am analiza simptomele si modul de manifestare al unor astfel de oameni, care reusesc sa treaca de la o stare la alta, de la o femeie la alta cu atata usurinta, nu cred ca am descoperi mari diferente fata de diagnosticul sus mentionat. Desigur, nu putem clasa un astfel de comportament ca fiind un diagnostic psihiatric, dar…
Iar atitudinea aceasta a strutului, a negarii – daca eu cred ca sotia mea n-are cum sa afle, inseamna ca nici nu are cum sa se intample asta – nu stiu cat de valabila e. Si daca totusi….? Cand faptele sunt deja consumate, nu mai pot fi luate inapoi, sterse cu buretele. Nici faptele, nici cuvintele rostite.
Poate sa se poarte ca un barbat indragostit, sa vina cu flori, sa ii faca daruri, sa iasa impreuna sau sa petreaca seri si nopti placute in doi, iar ea sa paseasca in tandem cu el si amandoi sa pretinda ca nimic din “cealalta” viata a lor, publica, de familie, nu exista. Dar asta n-are cum sa schimbe realitatea.
Pe o pustoaica, pe o adolescenta, o intelegi. Isi face “mana” ca sa zic asa, experimenteaza si testeaza limite; incearca sa afle cum poate vraji un barbat, ce e acela un flirt si la ce poate duce el, cum poate fi controlat. Dar in cazul a doi oameni maturi, ce rost mai au toate astea? Sa fie o lipsa a ridicolului? O regresie a amandoura la un stadiu insuficient consumat? Sau pur si simplu doi oameni care se joaca de-a viata in doi de cateva ori pe luna?
O relatie vesnica
Infantilizarea barbatului
