Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta 10

Pe adresa [email protected] au fost trimise urmatoarele povesti la concursul organizat de Feminis.ro si Veloteca. Trimite-ne si tu povestea ta despre biciclete!

Pentru concursul: Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta

Olteanu Viorel Marian - Centaurul

Unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru… si tot asa, reiau refrenul in gand. Este cadenta pe care mi-am impus-o de la plecare. Aplecat pe coarnele ghidonului, dar fara sa ma sprijin pe ele, urmaresc peisajul pe sub cozoroc. Nu am parcurs decat cativa kilometri de cand am plecat din Taga, din fata casei bunicilor. Oh, ferma unde ne alergam copii fiind mi se pare pustie. Dumnezeule, cate s-au schimbat… Nici copii, nici lucratori, nimic. Ma simt si eu un nimic asa cum am plecat la acest drum, doar eu si bicicleta, singuri in peisajul deluros care se deruleaza pe langa umerii mei, cu patru sendvisuri in buzunarele bluzei si un bidonas cu apa.

Peisajul atat de cunoscut mi se deruleaza constant in lumina crepusculului intr-o diversitate pe care o iubesc. Nu sunt dealuri si nici vai dificile, asa ca imi pastrez cadenta fara sa fie nevoie sa recurg la schimbator. Parcurg cei optsprezece kilometri pana in Gherla cuprins de cele mai calde amintiri legate de copilarie.
Unu, doi, trei, patru… pastrez in continuare ritmul si ma indrept spre Dej. Este prima data cand parcurg acest traseu pe bicicleta si nimic nu se compara cu placerea traita. Aerul care se imi mangaie trupul, crengile care imi ating fruntea, izvoarele de pe marginea drumului la care ma pot opri ca sa-mi reincarc bidonul, trilurile pasarilor, toate astea si multele altele sunt de nedescris.

Unu, doi, trei, patru… simt cum cadenta vrea sa scada, semn ca drumul incepe sa urce.
Picioarele imi apasa pedalele ca niste pistoane. Nu cunosc ce este transpiratia decat atunci cand ma opresc si inceteaza curentul de aer care ma insoteste. Dupa cateva minute de stat, bluza devine scortoasa din cauza sarurilor cu care s-a imbibat.

Au trecut si cei saisprezece kilometri care ma desparteau de Dej, iar eu continui in cadenta impusa. Am parcurs deja peste cincizeci de kilometri si nu am facut nicio oprire. Nu sunt obosit si nici nu ma intereseaza. Tot ce imi doresc este sa merg cat mai mult, sa ma contopesc cat mai mult cu natura, sa intru cat mai adanc in aceste taramuri de vis… Vad cum incep sa apara caciulile impadurite ale muntilor din jurul meu. Urcusul devine ceva mai pronuntat si sunt nevoit sa scad o treapta de viteza pentru a putea pastra cadenta.

Bicicleta pe care rulez este a mea si eu sunt al ei. Am dezmembrat-o complet dupa ce am cumparat-o si i-am nichelat fiecare piesa metalica, i-am uns fiecare bila de rulment si i-am reglat fiecare surub. Tot eu am fost cel care a muncit cateva zile si cateva nopti la ea ca sa-i scriu numele pe cadrul acum nichelat si tot eu i-am desenat cu vopsea cercuri albe pe flancurile baieurilor. Are opt viteze, putine fata de ceea ce inseamna o bicicleta profesionala, dar imi sunt de ajuns.
Ea m-a purtat de numeroase ori la Giurgiu sau Oltenita, la Snagov sau la Targoviste. Odata ce am iesit din casa cu cele unsprezece kilograme ale ei pe umar, satisfactia incepe sa creasca progresiv. Urcatul in sa este preludiul. Urmeaza asezatul si reglajele, fixarea bidonului cu apa si umplerea buzunarelor din spate ale bluzei cu sendvisuri. Apogeul este atins de fixarea picioarelor in ratrape. Odata stranse legaturile, unirea este deplina si totala, ea devine o prelungirea a mea, iar nimeni si nimic nu ne mai poate desparti.

Unu, doi, trei, patru… ma surprind vorbind cu glas tare bucuros ca suntem un singur corp, ca simt fiecare pietricica de pe drum. Ma asez mai bine in sa si imi ridic bustul, lasand ghidonul liber. Beau o inghititura scurta de apa, care acum este clocita din cauza caldurii si privesc mai atent peisajul. Muntii au forma unor caciuli ciobanesti, iar din loc in loc, pe pantele lor, pot vedea mici gospodarii. Dumnezeule milostiv, ma intreb, oare oamenii care locuiesc acolo cat sunt fericiti atunci cand deschid ferestrele dimineata? Cata frumusete poate vedea un om intr-o zi? Ce sentimente te pot incerca fiind stapanul muntilor? Devin convins ca in aceste locuri isi au sorgintea cele mai multe basme si mituri romanesti. Este imposibil, este inuman sa nu rezonezi la frumusetea care te napadeste de peste tot.

Unu, doi, trei, patru… picioarele apasa si ridica pedalele in mod mecanic. Imi continui drumul ridicat de pe ghidon si scot un chiot de fericire cand imi dau seama ca am gasit definitia potrivita pentru ceea ce simt acum: un centaur! Asta sunt, un centaur! Camioane sau autoturisme trec pe langa mine vajaind si pufaind, unii claxonand, altii nu, dar nu ma tem. Cine poate dobori un centaur? Ma aplec pe ghidon, il apuc temeinic si incep sa apas mai puternic in pedale. Drumul a devenit tot mai abrupt si simt cadenta modificata, dar nu vreau inca sa ma ridic in sa. Schimb inca o treapta inferioara, apoi inca una. Apas in pedale si trag de ghidon spre mine tot mai puternic. Simt cum cadrul cabreaza usor sub mine din cauza efortului. Da, exact asa cabreaza un centaur cand ataca. Isi incovoaie spinarea si apleaca capul, fornaind furios pe nari. He he, ce stiti voi, soferi de camioane mirosind a motorina? Depasiti un centaur si credeti ca asta e totul? Eu nu am motor de o suta de cai putere si nici anvelope superlate. Eu sunt un centaur si centaurii nu se dau batuti. Ia coborati voi din scaunele voastre confortabile si din aerul conditionat… Ia sa va vad daca puteti sa ma intreceti cu picioarele voastre, cu muschii vostri, cu picioarele voastre, cu vointa voastra…

Unu, doi, trei, patru… aproape ca strig din cauza efortului. Urcusul este tot mai abrupt si nu mai am nicio treapta de viteza inferioara la dispozitie. Ma ridic in sa strangand puternic ghidonul. Urcusul parca nu se mai termina, dar nu vreau sa opresc. Nu vreau, pur si simplu. Unu, doi, trei, patru,… soptesc printre dintii inclestati. Si minunea se produce. Vad in fata mea cum panglica soselei revine la orizontala. Continui sa pedalez in forta pentru a nu-mi bloca muschii, uitandu-ma in jurul meu. Am ajuns pe o culme de unde, din pacate, nu pot vedea urcusul parcurs pana acum. Dar pot admira din plin padurile care incarca muntii din jurul meu.

Munti, peste tot munti, oriunde ma uit, munti. Munti si paduri. Simt curatenia aerului si ma scald in lumina unui cer neasemuit de albastru si de curat. Schimb urgent cateva trepte de viteza pentru a-mi pastra cadenta si incep coborarea. Fara sa simt, bicicleta ajunge la o viteza impresionanta. Primele curbe au fost mai largi, dar cele pe care le vad desfasurandu-se sub mine ma determina sa fiu prudent. In fata ochilor imi apare imaginea lui Florin, prietenul care a avut ghinionul sa i se rupa furca la o coborare cu saizeci de kilometri la ora. Caruciorul cu care se misca acum dintr-un loc in altul are rotile bicicletei care l-a nenorocit… Strang usor franele mele cu tractiune bilaterala, reglate si curatate de mana mea inaintea plecarii. Viteza se reduce simtitor si ma intreb daca are rost atata graba.

Si daca voi intarzia, ce o sa fie? Mare paguba… Nu simt nevoia unei opriri, dar izvorul pe care il vad ca apare la marginea drumului ma ispiteste. Franez brutal si ies de pe sosea. Cu miscari rigide reusesc sa-mi desfac o ratrapa, apoi pe a doua si pot pune piciorul jos. Efortul pe care lam facut pana acum isi spune cuvantul si ma face sa ma misc precum un robot cu bateria pe terminate. Golesc bidonul, il umplu cu apa proaspata, dupa care imi rezerv putin timp si pentru mine. Ma spal cu apa rece si curata pe fata, pe brate si pe picioare. Nu imi pot uita jumatatea, drept pentru care scot o carpa din gentuta de scule si incep sa-i sterg cu grija spitele, apoi cadrul. In sfarsit, sunt multumit de rezultat, asa ca ma ridic iar in sa si imi reiau pedalatul. Soarele s-a ridicat acum bine de tot pe cer si caldura este tot mai puternica. Profit de o portiune de sosea mai linistita, las ghidonul si infulec la repezeala un sendvis, completat cu cateva inghitituri de apa.

Unu, doi, trei, patru… isi reiau picioarele cadenta. Nu ma uit nici la kilometrajul montat pe butucul rotii din fata si nici la bornele de pe marginea soselei. Voi sti ca am ajuns atunci cand voi ajunge. Am lasat in urma Salva, Nasaud, Rebrisoara, localitati cu nume superbe pe care le repet in gand in timp ce rulez spre Ilva Mica. Nasaud, taramul meu de basm si frumusete ma cuprinde tot mai adanc. Soarele este sus pe cer, dar caldura lui s-a mai ostoit cu ajutorul cusmelor de munti.
Gandurile imi zboara la tot felul de amintiri, de situatii pe care acum le reevaluez in liniste, fiindca picioarele stiu ce au de facut si singure. Figuri de oameni dragi sau odiosi mi se preschimba prin fata ochilor, ganduri dintre cele mai felurite ma incearca. Usurat de problemele zilnice, inconjurat de natura blanda, ma simt alt om. Unu, doi, trei, patru,… picioarele continua sa pistoneze, iar eu sa-mi umplu sufletul cu natura.

Am trecut si de Ilva Mica si ma pregatesc sa vad la orizont Sangeorz Bai. Intru in localitate in zi de duminica si, dupa un drum atat de lung, e prima data cand simt nevoia ca sa opresc. Nu din cauza oboselii, nici vorba! Dar este prea frumos ce vad. Baieti si fete imbracati in costume nationale se plimba pe strada principala. Falnici, cu braie late si cizme negre mulate, merg grupuri de cate doi sau trei. Pe cap poarta superbele lor clopuri. Fetele grupate si ele la brat cate doua sau trei, imbracate cu costume de o frumusete rara, cu lucraturi si modele din cele mai fine, chicotesc atunci cand vreun grup de baieti le trece prin apropiere. Raman inmarmurit de ceea ce vad, de unicitatea si frumusetea imaginilor. Dumnezeule milostiv, iti multumesc ca mi-ai dat prilejul sa vad asa ceva!

Continui sa merg pe langa bicicleta, pocanind din placutele fixate pe talpi. Ajung in fata hotelului, las bicicleta in hol si urc la camera unde eram asteptat. Ciocanesc si buna mea mama imi deschide. Am pedalat peste 185 de kilometri si este ora 10.55, iar eu ii promisesem ca voi veni la ea in vizita la ora 11.
- Stiam ca esti de cuvant, ma imbratiseaza ea lacrimand. Nu mi-am facut nicio grija.