Romanul Simonei Popescu este unul autobiografic, despre copilarie, despre experientele traite care se acumuleaza in interiorul nostru, ne transforma si ne fac ceea ce suntem. Nu este o autobiografie obisnuita, scrisa "stas" pe ani sau in evenimente ce s-au derulat cronologic, ci este construita in jurul anumitor teme, obsesii, viziuni, carti de bucate si cate si mai cate, tema centrala fiind redobandirea unitatii fiintei umane.
Inca din titlu ne este dezvaluit, intr-un fel, totul: exuviile sunt pieile lepadate, carcasele subtiri lasate in urma de fluturi atunci cand ies din pupe, invelisurile naparlite ale vietatilor care, crescand, se transforma cu totul. Aceasta carte este chiar o colectie de exuvii personale pe care autoarea "le aduna vrand parca sa se convinga pe sine ca varstele se schimba fara sa dispara definitiv din fiinta noastra".
Simona Popescu o aseamana cu "un fel de matrioska, un fel de mama uriasa, o mama-copil". Cand stau separate, obtii mai multe papusi individualizate. Impreuna se intrepatrund, iar timpul curge prin ele in ambele directii. Toate se tin in brate, cele mari pe cele mici si cele mici pe cele mari. Acelasi lucru se intampla si cu exuviile ce o formeaza pe acea Simona – cea din prezent. "[...] N-am ce sa unific. Ele-eu-multele se uita unele la altele, se vad unele pe altele, se aud unele pe altele, se gandesc unele la altele [...]"
Dragostea si raul, asasini si ingeri
Carti pentru toate gusturile
