Diferita! Adica in neregula?

Am citit cum ceva mai multa vreme un articol despre sotii Smith, Will si Jada Pinkett in care ideea de baza era: casnicia noastra dureaza de atat de mult timp si este atat de solida deoarece ne-am promis sa ne spunem orice. Iar orice in limbajul lor insemna si daca ar avea idei de 'calcat stramb'. Cate dintre noi se pot lauda cu o astfel de relatie in care sinceritatea in cuplu este aproape totala (evident ca micile secrete feminine nu trebuie spuse niciodata si nici nu l-ar interesa)? Cate dintre noi au curajul sa spuna adevarul partenerului? Sau sefului? Sau prietenilor?

Cateodata, gandindu-ma la multitudinea de relatii pe care le avem intr-o viata, fie ele de cuplu, de parteneriat, de business, de prietenie etc. nu ma retin din a face calcule: cat la suta este adevar si cat la suta este minciuna intr-o astfel de relatie? Cat spunem noi, cat spune celalalt? Ce anume alegem sa spunem si ce nu? Si de ce?

Pana la urma fiecare doreste sa stie adevarul, in adancul sufletelor noastre ne dorim asta, chiar daca ne-ar rani. Si atunci de ce alegem sa nu il spunem? Si cand am inceput sa facem asta?

Intorcandu-ma cu gandul in copilarie, imi amintesc ca am luat hotararea ca mama sa nu mai afle totul de la mine pentru ca as fi auzit invariabil 'ce zice lumea?', iar mie putin imi pasa de gura lumii la vreme aia! Si la fel de putin imi pasa si acum!

Mai apoi, am ales sa nu spunem prea multe iubitului ca sa nu parem slabe, sa nu spunem prea multe prietenilor ca nu se stie unde ar ajunge, sa nu spunem prea multe sefilor sau colegilor pentru ca ne e sila sau teama de barfa sau de mai rau de atat...

Ma gandesc ca pentru noi, cei care nu spunem adevarul din varii motive (sa nu ranim, sa ne protejam, de teama, de rusine etc.) persoanele ca Will si Jada sunt diferite. Adica, in neregula? Cine ar avea curajul sa vorbeasca cu sotul despre posibilitatea unei aventuri? Cine ar avea curajul sa ii spuna sefului: esti mult prea putin pregatit pentru job-ul asta de manager, intoarce-te si fii cel mai bun specialist, deoarece ca si manager (sau lider:) esti sub orice critica? Si sa mai ai si mii de argumente pentru asta!

Cine are curajul, lucrand intr-o banca, sa-si mai inveseleasca din cand in cand tinuta si sa nu se imbrace invariabil in gri si bleumarin?

Probabil ca multe dintre noi inca mai traim sub imperiul lui 'ce zice lumea?' iar cine nu e ca noi e cumva impotriva noastra. Ne temem de cei diferiti? Incercam sa-i intelegem? Trecem nepasatoare pe langa ei, spunandu-ne 'nu-s din lumea mea'? Sau incercam sa ii ajustam pentru ce ceea ce e diferit de noi nu ne este confortabil?

Si, ca de obicei, o sa va dau un exemplu:

'Regele l-a numit pe Nasruddin prim-ministru. Odata, pe cand se plimba prin palat, acesta a vazut un soim regal.

Nasruddin nu mai vazuse niciodata o asemenea pasare. De aceea, el a luat foarfecele si a ajustat penele, ciocul si ghearele soimului.

- Asa, acum arati ca o pasare decenta, a spus el. Este evident ca ingrijitorul tau te-a cam neglijat in ultima vreme.'

Cate dintre noi ii ajustam pe ceilalti? Sau pe noi dupa 'ce zice lumea'? Daca indraznim sa fim diferite inseamna ca e ceva in neregula cu noi? Sau dimpotriva?

Foto: Flickr