Cum ne-au invatat parintii sa ne judecam aproapele

Nu am inteles niciodata obsesia comparatiei intre copii. De ce ca parinte te intereseaza, cand copilul tau iti spune ca a luat nota X la scoala, cat au luat Gicuta, Gherghina si Gigel, comparativ cu al tau?

Ce treaba are nota lui Gicuta, cu nota odorului? De ce il inveti sa se raporteze la ceea ce fac altii si nu la standarul admis si stabilit de institutiile de invatamant, nota 10 (in cele mai multe cazuri)?

Auzeam mereu din partea mamei intrebarea asta, atunci cand veneam cu raportul calitatii notelor, inscris pe carnet. In loc sa ma intrebe de ce am luat 9 si ce mi-a lipsit sa iau 10, ma intreba "De ce Vasilica a luat 10 si tu nu ai putut?" . Eu de unde sa stiu ce a facut, a stiut, a putut Vasilica?! In cel mai bun caz, trebuia sa ma intereseze cum de Vasilica a putut sa inteleaga si sa invete, ce a facut pentru asta, si as putea si eu, la randul meu, sa aplic pentru a-mi imbunatati rezultatele.

Ma ingrozea gandul ca mereu va fi mai important ce pot sau ce nu pot colegii de clasa, ori copii vecinilor/prietenilor de familie, in ochii parintilor mei, decat ce si cum sunt eu structurata si determinata sa imi insusesc anumite cunostinte. Asadar, invatasem, fara sa vreau, cum sa ii invidiez pe cei care luau mai mult decat mine si cum sa ma bucur ca altii luau mai putin. Daca eu luam un 8 si „concurentul” lua 7, in loc sa ma concentrez pe ce pot eu sa fac pentru a ajunge la 10, savuram infrangerea celuilalt. Daca luam 10, nu ma felicitam pentru ca am reusit sa ating acest prag si ca am invatat, iar acest lucru se reflecta in nota mea, ci eram fericita ca ma duceam acasa si ii explicam mamei cat de tare sunt eu si cat de fraieri au fost ceilalti.

As fi preferat oricand sa ma motiveze cu alte exemple. Sa imi spuna cum X, in pofida faptului ca avea o situatie materiala precare si probleme acasa, invata si incearca sa isi depaseasca conditia, sa imi spuna ca daca voi avea note bune voi intra la o facultate respectabila si voi putea sa imi fac o cariera etc.. Asteptam motivatii reale, palpabile, nu competitii inventate.

Arata-mi limita, arata-mi idealul si provoaca-ma sa il ating si sa il depasesc! Degeaba ma lasi sa castig razboaie cu altii, daca o fac in mediocritate. Asta imi trebuie, in primul rand, ca Om sa invat despre lupta si incercarile vietii, nu cum sa ma enerveze ca unul sau altul sunt deasupra mea, nu cum sa ma umple de trufie esecurile si infrangerile celor pe care, inchipuit, ii consider „dusmani”.

Si acest comportament, daca nu este constientizat in timp, identificand cauza si tratand-o, are efect pe termen lung. La birou ajungi mereu sa te raportezi la ceilalti, nu la tine si la calitatea muncii tale. In business, la fel. In relatiile de socializare, tragi cu ochiul la ce si-a cumparat celalat si incepi ba sa il invidiezi, ba sa il critici ca nu e in stare de mai mult.

Acesta nu este evolutie, nu este motivatie. Este o inchisoare a Ego-ului in care de mici suntem invatati sa ne lovim de gratii. Si nu e vina parintilor nostri, pentru ca si ei au fost educati, la randul lor, in spiritul acesta de catre bunicii nostri, care la fel... ati inteles spirala, banuiesc.

Raporteaza-te la idealuri, la vise, la Absolut; nu la oameni! Nu esti in competitie cu nimeni, decat cu Sinele si Potentialul tau!

Ce m-a apucat? Am observat atat la mine, cat si la altii, tendinta de a ne raporta la aprecierile si criticile diversilor. Si am realizat cat de mult ma limitez facand acest lucru si am reusit, prin analizarea situatiilor trecute, sa aflu de unde a inceput „viciul”.

Sper sa va fie cu folos, atat pentru copiii vostri, cat si pentru copilul din voi,
MSZ P.S.: Nu mai pedepsiti copiii cu cititul atunci cand va supara. Cea mai urata forma de coercitie este asta: nu ai voie pe calculator, pentru ca ai luat nota mica, esti pedepsit sa citesti 10 pagini din cartea X. Ce se creeaza in mintea lui? Faptul ca citi si a invata este o pedeapsa.