Chris Simion: "Oamenii de astazi se tem de adevar si nu mai au curajul sa-si asume autenticul din sufletul lor"

Au trecut cativa ani buni de cand s-a lansat volumul "In fiecare zi Dumnezeu se roaga la mine". Ce a insemnat aceasta pauza pentru tine?
 
Care pauza? Daca n-am mai publicat nu inseamna ca nu am scris. Cei 8 ani in care nu am impartasit nimic, au fost anii de gestatie ai romanului care tocmai s-a nascut "Ce ne spunem cand nu ne vorbim". N-as putea sa fac o pauza. S-ar strange prea multe ganduri, imagini, trairi. As exploda.

Si in "In fiecare zi Dumnezeu se roaga la mine" aveai o abordare diferita, propunandu-le cititorilor ca la finalul cartii sa citeasca o scrisoare atasata cartii, la fel si in cazul "Ce ne spunem cand nu ne vorbim". Cum crezi ca schimba aceasta abordare experienta cititorului?
 
E amuzant sa vezi cum majoritatea percep o idee atipica fiind mai degraba o carja de marketing decat un concept artistic necesar constructiei romanului. Am un defect, sunt regizor, imi place sa provoc cititorul, sa creez o relatie vie, dinamica, interactiva, sa sparg o bariera formala, conventionala pentru ca eu ca persoana sunt rebela, nu ma incadrez in rigorile clasice, cuminti. Scrisoarea de la finalul romanului "In fiecare zi, Dumnezeu se roaga la mine" este intr-un plic si este atasata de carte pentru ca este scrisoarea pe care Sara, personajul principal al povestii o trimite din Iad, dupa ce s-a sinucis. Este o alta dimensiune si daca esti un cititor atent nu ai cum sa nu simti asta. Au fost si situatii cand am oferit cartea si oamenii fie au crezut ca mi-am uitat eu un plic si au vrut sa mi-l returneze, fie au crezut ca e o spaga pusa subtil la finalul cartii.
 
Ne poti spune cateva cuvinte despre proiectul "Ce ne spunem cand nu ne vorbim" si ce ti-ai propus sa se intample si ce speri sa descoperi in textele trimise de cititori? ( n.r. Romanul "Ce ne spunem cand nu ne vorbim" are doua volume: primul volum, publicat de Editura Trei, se afla deja in librarii, al doilea volum este un spectacol de teatru regizat de autoare iar pe cel de-al treilea Chris Simion si-a propus sa il scrie impreuna cu cititorii si spectatorii sai (mai multe detalii gasiti pe www.chrissimion.ro)

Nu mi-am propus sa se intample nimic. Daca se intampla, se intampla pur si simplu, pentru ca trebuie si e nevoie sa se intample, nu pentru ca mi-as fi propus eu. Partea a treia a romanului, construit pe e-mail-urile trimise de cititori e un joc, un test al imaginatiei fiecaruia. Nu e obligatoriu. Poate ca pentru multi povestea se va inchide dupa ce citesc romanul sau dupa ce vad piesa de teatru si vor mai considera necesar sa continue. Vom vedea.

Spuneai intr-un alt interviu ca infidelitatea este unul dintre subiectele celei de-a doua parti a proiectului "Ce ne spunem cand nu ne vorbim", piesa de teatru.  De ce ai ales aceasta tema?
 
Infidelitatea este si tema romanului, nu numai a spectacolului. Infidelitatea nu se produce doar intr-un raport cu o alta persoana, ci si in raport cu sine insusi. Am ales aceasta tema pentru ca este una dintre bolile cronice ale omului contemporane. Oamenii de astazi se tem de adevar si nu mai au curajul sa-si asume autenticul din sufletul lor avand o capacitate extraordinara de distrugere a propriei fiinte. Minciuna te anuleaza, te desfiinteaza si omul de astazi o foloseste cu incapatanare.

Cei care vin la spectacolele tale au observat ca exista cativa actori care se regasesc in mai multe piese ale tale. Cum alege Chris Simion actorii cu care isi doreste sa lucreze?
 
In functie de ceea ce am nevoie pe scena. Nu imi repet colaborarile decat daca sunt necesare din punct de vedere profesional. Prietenia nu se amesteca in profesia mea. Nu fac compromisuri. Cred ca daca faci asta scena iti raspunde, se razbuna. Cand fac o distributie cred in ea cu toata fiinta  mea.

Foto: Alex Galmeanu

Care e cea mai mare ambitie pentru tine in ceea ce priveste regia de teatru?
 
Sa deschid porti, sa vad cat mai mult, sa intru cat de adanc imi este dat pe culoarele sufletului, ale mintii, ale spiritului ca apoi sa daruiesc si altora din experienta mea.

Care sunt momentele in care te bucuri cel mai mult ca faci aceasta meserie?
 
Cand repet, cand cauti, cand te dai cu capul de pereti ca nu gasesti drumul corect, cand te doare, cand nu mai dormi noaptea, cand ai senzatia ca l-ai prins pe Dumnezeu de picior si cand il scapi imediat daca nu esti atent. Pentru un regizor cand spectacolul este gata, ridicat, gata sa iasa la public se cam termina bucuria pentru ca abia atunci incepe bucuria actorului.

Cand simti spectatorii sau cititorii cel mai aproape?
 
Cand sunt deschisi sa se joace si sa primeasca ceea ce le ofer, indiferent de reactia de dupa. Eu creez un joc care mie imi este vital. Nu stiu niciodata cat de necesar le este celorlalti. Asta vezi doar daca intra sau nu in jocul tau, daca raman sau renunta.

Cat de mult conteaza pentru viata de cuplu sa aveti proiecte profesionale comune?
 
Nu dau voie ca viata mea de cuplu sa se impuna intr-un vreun fel in relatie. Cand lucrez impreuna cu sotul meu nu-mi schimb comportamentul, nu-l tolerez, nu sunt mai indulgenta. Nu suntem sot si sotie, reusim sa fim colegi si atat. Nu pot organic sa imi tradez meseria si nici sa-mi pierd respectul fata de teatru, fata de mine sau fata de actorii cu care lucrez. N-as face nimanui niciun bine. Nici lui, nici mie, nimanui.

Consideri ca e vital pentru o relatie sa apartineti aceluiasi mediu? Un inginer, de exemplu, crezi ca te-ar fi inteles la fel de bine ca un actor?
 
Nu tine de mediu, ci de capacitatea de intelegere a unei persoane. Nu trebuie sa fii artist ca sa intelegi un artist. Trebuie sa ai disponibilitatea de a te pune in pielea lui, in ritmul lui, in trairile lui, sa ai generozitate, rabdare. De fapt, mult mai simplu, sa-l iubesti.

Foto: Alex Galmeanu