Care ar fi problemele cand cel care te ataca metodic este propriul copil?
Om matur fiind, cu o imagine de sine deja formata, criticile si denigrarile continui ale odraslei nu îsi vor face mare rau, exceptând poate ceva frustare, enervare si nemultumire, toate legate de „copilul nerecunoscator care nu stie sa aprecieze cât muncesc eu pentru el“.
Ca parinte însa poti vedea dincolo de acest comportament criticist involuntar ca, de fapt, copilul are apasari pe suflet.
Cât de apasatoare însa, depinde de fiecare caz în parte.
Ar trebui sa te întrebi de ce copilul tau sufera de un complex de inferioritate, de ce se chinuie el în plasa inferioritatii, slabiciunii si neputintei?
Cele mai simple masuri pe care le poti lua sunt sa discuti cu el, sa–l ajuti sa se explice, sa se descarce de sentimentele negative acumulate si sa identifice de ce exista la el constiinta neputintei si inferioritatii.
Cumva este copilul mai putin dezvoltat fizic si este luat în râs de colegi, este ea mai putin frumoasa, pe când colegele ei stralucesc, conditia economica– haine, cosmetice, bani de buzunar– este precara fata de altii, nu este foarte bun la scoala si nu poate face nimic în toate aceste privinte?
Sintetizând: aprecierile scolare negative, aspectul fizic, conditia economica si convingerea ca nu se poate face nimic sunt cauze reale care, în timp, încet dar sigur, îi inoculeaza copilului constiinta inferioritatii si neputintei lui fata de altii si care ulterior vor provoca reactii resentimentare.
Consider ca o apropiere de copil, câteva discutii explicative si unele masuri concrete pot fi punctul de pornire în cruciada contra constiintei inferioritatii: poti face eforturi pentru o îmbunatatire sensibila a aspectului sau fizic, explica–i ca dorinta de a fi bun la toate este de preferat sa fie aplicata preferential in functie de resursele de care dispune, situatia economica poate fi schimbata prin implicarea lui în “slujbe minore” (aruncat gunoiul, spalat vasele cand mananca, antrenarea cand repari ceva prin casa etc), dar mai ales sterge–i din minte ideea neputintei si zadarniciei, ca orice ar face este inutil si derizoriu (sustine-l, lauda-l cand este de laudat etc). Rezultatele nu sunt imediate, dar în câteva luni schimbari în sens pozitiv încep sa se produca, iar puterea resentimentului va scadea.
Dar cea mai grava, mai periculoasa si impardonabila situatie pe care o poate crea resentimentul în familie este atunci când el este parte integranta din fiinta unui parinte si este îndreptata asupra unui copil.
Din start, cel care–si priveste mereu copilul cu ochi aspri si critici, care cu exigenta îi cere acestuia îndeplinirea unor sarcini peste puterile lui, care nu–l mai scoate din invective si este mereu nemultumit de prestatia lui, este un om "incarcat" si complexat.
Maturitatea fizica si masca psihica create de timp îl fac sa para pentru oricine un om integru, echilibrat, care cunoaste bine cum sa–si educe copilul.
Însa, uneori, in loc sa–si accepte deficientele, complexele si ratarile, unii parinti joaca rolul de oameni responsabili, intens preocupati de soarta copiilor lor. Este important ca si parinti sa fim sinceri cu noi insine si sa constientizam ca proprii nostri “demoni” ii influentam pe cei de langa noi.
Adesea, datorita propriilor complexe ale parintelui, copiii pot deveni tineri sovaielnici, devianti sexual, predispusi la esec, lucru care de asemenea atrage criticile si nemultumirile parintelui complexat.
Este ca si cum ai trimite o oaie în mijlocul lupilor, pentru ca apoi sa te plângi: „De ce s–a lasat proasta mâncata de lupi?“
În perioada 5–25 ani, copilul, adolescentul si tânarul trec nu numai printr-o evolutie fizica si hormonala, ci si printr–un delicat proces de dezvoltare psihica. În aceasta perioada el se maturizeaza afectiv, capata o identitate, îsi definitiveaza caracterul, îsi construieste imaginea de sine, sentimentul stimei de sine, autorespectul etc.
Un pilon de sustinere pe care se va sprijini pâna va închide ochii este imaginea de sine care–i va da sentimentul stimei de sine.
Dupa divort, cu copii
