Desi de cele mai multe ori barbatul este asociat cu forta si vitalitatea, nu prea stie pe ce pamant se afla. Am putea da vina pe o joaca inutila, pe un drum ascuns, sau poate simplu. Cert este ca barbatul se pierde pe drum, in dansul navalirilor sale, in izbanda de a-si arata ca este vanator. Nu cred ca barbatul este atat de puternic precum vrea s-o arate! De fapt, cu siguranta, lucrul care ne separa de femei este infipt in incertitudine. Barbatii nu stiu cand iubesc, spre deosebire de femei care tintesc instinctual iubirea, si-o aduc in spatiul lor si o impletesc traind! Femeile, pastrand contactul real cu vointa universala, cu viata, cu faptul ca sunt purtatoare si datatoare de viata, nu au cum sa nu simta, sa nu-si vada soarta, sa nu se sacrifice pentru ea. In schimb, barbatii fug dintr-o parte-n alta. Aleg sa nu aleaga, sa se piarda intr-o devenire inutila, fara de scop si naturalete.
Trebuie sa intelegem ca aici este vorba de iubirea autentica, de modul în care ne privim si ne asiguram prezenta. Practic, barbatii sunt imuni, sunt muti cand vine vorba de iubire, genomul lor nu face decat sa-i indeparteze de tot ce e mai bun in viata lor. Femeile, chiar si cele care se prefac si stau tolanite in nu stiu ce relatii obscure, stiu cand iubesc, stiu cand au iubit si cand au gresit, insa drumul lor a fost deja desfiintiat. Ce sa mai faca? Nu au ce sa mai faca! Asa e, noi barbatii suntem parca impotriva vietii, suntem niste demoni in cautare de revolta, insurectie, totul pentru a ne porni si mai mult instinctele incarcate de violenta. Noi nu stim cand sa ne oprim, cand sa ne asociem cu tacerea. Noi suntem revoltati de propria noastra revolta.
De ce iubim femeile?
