In primul rand, cand iubești o persoana, nu stai sa te intrebi de ce o iubesti, o faci pur și simplu… Semnul de indoiala nu este un raspuns sau un salut prin care iubirea se dezvaluie, poate egoismul. In al doilea rand, daca te raportezi la acest discurs ieftin, nu faci din femeie decat un mijloc, un așa-zis tel prin care iti atingi propriile tinte ideale sau ceea ce iti fixezi mental, nu faci decat sa o privesti strict utilitarist, ca J.S. Mill, cel care iti spune ca fericirea se calculeaza, ba mai mult, asemenea lu’ Marx, nu vrei decat sa o valorizezi ca pe un bun, ca pe un sac sau oricare alt produs. Avem, in cazul lui Cartarescu, costuri si beneficii, valorizare si devalorizare. In al treilea rand, daca faci din femeie un mijloc, uiti sa o mai vezi ca scop. Era istet Kant cu teoria sa a scopurilor cand ne vorbea de scop in sine si mijloace.
Daca vezi intr-o persoana doar beneficii, daca te pui pe tine înainte de toate, daca incerci sa-ti dai raspunsuri cu privire la iubire, la asa-zisa iubire, nu faci decat sa demonstrezi ca esti egoist, ca cealalta persoana nu exista, ca mai presus de orice sunt nevoile tale, nu persoana respectiva. Pana la urma, Cartarescu nu are nici o vina, el a castigat niste bani dintr-o falsa problema. Ca sa va arat rationamentul si din punct de vedere logic: Luam un subiect, marul, de aici postulam un plan de genul: De ce merele sunt coapte? Raspunsul o sa fie pe masura - Pentru ca exista soare! De ce merge lumea pe strada? Pentru ca e normal sa o faca! Si, acum, la nivel metaforic: De ce merele sunt coapte? Pentru ca nu exista nimic pe lume. Pentru ca au un gust care defineste lumina soarelui. Si tot asa. Intrebarea sau genul acesta de intrebare nu se pune. Nu are sens, mai ales cand e vorba de iubire. E o falsa problema. Tratata metaforic, mai mult, comercial.
Poate ca nu m-ar fi interesat problema, dar pe parcursul timpului am observat ca femeile chiar au inceput sa creada in astfel de povesti. Ba chiar mai mult, au alimentat singure o idee pe care niciuna nu ar suporta-o daca ar avea “rabdarea” sa vada dincolo de metafora. Suna bine, dar orice ideologie suna bine, si marxismul, comunismul, toate aveau coerenta logica, retorica, dar tot la fel, sufereau in pasii realitatii.
Acum, depasind penibilul cartii de mai sus, as vrea sa spun ca un barbat sau o femeie – ca e bine sa fim obiectivi, asa am invatat de mic, crescut de mama – iubesc cu adevarat atunci cand nu cauta sa-si puna, culmea, tocmai aceasta intrebare. Doua persoane care se iubesc nu țin sa se valorizeze utilitarist una pe alta, ca pe un produs de luat din frigider, ci pur si simplu se lasa vanate de nimicul ce le inconjoara, caci pentru ele nu mai exista lume, exista adaos la desert. Doua persoane care se iubesc nu se mai gandesc la nimic, si asta pentru ca nu mai gandesc deloc. Lumea lor – si bine zis – devine un prilej pentru desfatare si nepasare. Nu o mijlocire utilitarista. Iubirea ieftina a lui Cartarescu este cea de la coltul strazii, cea de care fug așa-ziși intelectuali, dar care o aclama cu tarie prin cartile lor minunate. Este „iubirea” turmei. Este iubirea de care avem toti parte, atunci cand spunem cu tarie ca iubim, dar de fapt nu o facem.
Cum stim ca iubim?
