Este foarte interesant un lucru. Toti iubesc, lupta pentru iubire, se razboiesc, enunta judecati de valoare si rascolesc oceane pentru a cladi ceea ce au, evident, sub o forma sau alta. Cu toate acestea, nimeni nu se gândeste daca este capabil sa iubeasca. Toti pleaca nu de la premisa, ci de la axioma iubirii. Matematic, nu sunt probleme, totul este asigurat. Dar nimeni nu ataca problema reala a „iubirii”. Exista iubire? Suntem capabili sa iubim daca exista cu adevarat? Si daca exista, putem avea cu certitudine un plan, o schita, un ceva al iubirii, un perete de netrecut prin care sa putem cu certitudine sa stim ce este iubirea? Adica, tot ne vestim în stânga, dreapta ca iubim, nu putem sa trecem dincolo de poveste si sa aratam cu adevarat cum stau lucrurile? Sigur, nu spune nimeni ca iubirea trebuie sa fie batuta în cuie, sa avem un enunt în sine axiomatic, sa o deducem dintr-o schema incontestabila, dar sa putem totusi sa stim pentru ce ne luptam. Putem sa facem acest lucru? Sau, mai presus de orice, ar fi mai simplu sa o lasam balta, si sa acceptam în cor ca avem parte de iubire? Mi se pare rentabil totusi, nu? Sa iubim, iar în aceeasi masura sa nu avem de ce sa punem la îndoiala iubirea, caci, fie cât mai simplu spus, iubirea nu trebuie probata, se vede de la sine! Eu fiind unul care aclama acest tip de discurs! Dar mergând pâna la capat – Ce se vede? Cum se surprinde ascunsul? Daca nu avem acces la iubire pe cale epistemica, de ce ni se releva animalic? Si daca ni se releva irational, de ce se impune sa o cernem prin filtrul ratiunii? Poate pentru ca inima are o ratiune a ei? Poate pentru ca nu totul este trasat în doua? Poate pentru ca iubirea este o salata? Poate pentru ca iubirea este si nu este?
Cum stim ca iubim?
Este foarte interesant un lucru. Toti iubesc, lupta pentru iubire, se razboiesc, enunta judecati de valoare si rascolesc oceane pentru a cladi ceea ce au, evident, sub o forma sau alta. Cu toate acestea, nimeni nu se gândeste daca este capabil sa iubeasca. Toti pleaca nu de la premisa, ci de la axioma iubirii. Matematic, nu sunt probleme, totul este asigurat. Dar nimeni nu ataca problema reala a „iubirii”. Exista iubire? Suntem capabili sa iubim daca exista cu adevarat? Si daca exista, putem avea cu certitudine un plan, o schita, un ceva al iubirii, un perete de netrecut prin care sa putem cu certitudine sa stim ce este iubirea? Adica, tot ne vestim în stânga, dreapta ca iubim, nu putem sa trecem dincolo de poveste si sa aratam cu adevarat cum stau lucrurile? Sigur, nu spune nimeni ca iubirea trebuie sa fie batuta în cuie, sa avem un enunt în sine axiomatic, sa o deducem dintr-o schema incontestabila, dar sa putem totusi sa stim pentru ce ne luptam. Putem sa facem acest lucru? Sau, mai presus de orice, ar fi mai simplu sa o lasam balta, si sa acceptam în cor ca avem parte de iubire? Mi se pare rentabil totusi, nu? Sa iubim, iar în aceeasi masura sa nu avem de ce sa punem la îndoiala iubirea, caci, fie cât mai simplu spus, iubirea nu trebuie probata, se vede de la sine! Eu fiind unul care aclama acest tip de discurs! Dar mergând pâna la capat – Ce se vede? Cum se surprinde ascunsul? Daca nu avem acces la iubire pe cale epistemica, de ce ni se releva animalic? Si daca ni se releva irational, de ce se impune sa o cernem prin filtrul ratiunii? Poate pentru ca inima are o ratiune a ei? Poate pentru ca nu totul este trasat în doua? Poate pentru ca iubirea este o salata? Poate pentru ca iubirea este si nu este?
De ce iubim femeile?
