Atunci am vazut cu ochii sufletului

Desi bucuroasa ca imi revad baiatul, nu am vrut sa il trezesc. Am intrat in camera lui pe dibuite, l-am invelit grijulie si l-am sarutat. Am stiut atunci, abia atunci, ca il vazusem cu ochii sufletului, si nu stiu de ce sarutul lui a avut gust de zapada..

Ma intorceam deunazi de la o conferinta din Bucuresti. Ajunsesem a de obicei cu doua minute inainte de plecarea trenului din gara. Urc grabita in primul vagon fara sa ma uit ce numar am rezervat. Abia reusesc sa imi trag sufletul si trenul se si pune in miscare. Multumesc Celui de Sus pentru bafta si indraznesc sa il rog sa imi gasesc si binemeritatul loc platit.

Il gasesc in sfarsit dupa ce traversez jumatate de garnitura, dar cel putin, in compartimentul mult tanjit erau doar doua persoane.

Adevarata mana cereasca - imi spun eu - caci dupa alergatura din ultimele zile prin Capitala, o clipa de liniste era tot ceea ce imi doream. Intru cuminte, salut respectuos, imi asez putinul bagaj deasupra, ma fac comoda si in mod firesc, imi observ partenerii de drum.

O familie, poate. El inalt si demn, imbracat intr-un costum clasic, ea micuta si grijuluie, atenta la fiecare miscare din jurul sau. Tarziu am observat ochelarii fumurii ai barbatului care statea intr-o pozitie nefiresc de rigida, pe locul de la fereastra.

-Ati alergat ceva, imi spuse barbatul cu ochelari fumurii.

-Da. Recunosc eu, derutata putin de faptul ca fata lui nu se desprinsese de fereastra, de parca eu as fi fost undeva in acea directie. E orb, m-am gandit eu si am lasat dialogul frant in acel punct, nestiind cum sa reactionez.

- Noi ne intoarcem de la munte. Am fost in vacanta. Imi era dor de zapada, continua interlocutorul meu.

Complet debusolata si nestiind cum sa reactionez, privesc spre micuta doamna ce-i statea alaturi. Aceasta ma privea zambind, multumita parca de faptul ca barbatul de alaturi se simtea bine. Imi revin intr-un tarziu si raspund ca ii invidiez putin pentru faptul ca s-au bucurat de zapada. Pentru mine ideea de vacanta era inca departe. Furata de chipul blajin al necunoscutului din fata mea, dar si de mersul molcom si sacadat al trenului, intru intr-un dialog gen confesiune, asa cum deseori se intampla in aceste ocazii.

Ii povestesc despre toata alergatura de care am avut parte in Bucuresti, de aglomeratia si agitatia de la conferinta, si observ cum isi schimba expresia fetei in fiecare moment al povestirii mele, ca si cum ar fi trait odata cu mine aceleasi intamplari.

-Aveti un suflet deschis si bun, zise el. Sunteti micuta si... Si a inceput a ma descrie atat fizic cat si moral cum cred ca nici mama mea nu ma mai stia. Am ramas muta de uimire. Nici nu mai respiram. Ma recunoscusem in tot ceea ce spusese pana atunci.

-Mie mi-a fost dor de zapada. De iernile care altadata imi umpleau sufletul de bucurie. Asa ca mi-am luat consoarta si am plecat la Gura Diham, prima noastra destinatie de vacanta. Am vazut atata zapada si am fost atat de multumit incat cred ca daca as muri maine nu mi-ar parea rau, continua el.

A vazut zapada, hmm, imi zic eu, poate ca zareste putin, de a reusit sa ma scaneze atat de perfect, privind fix spre fereastra din fata lui.

- Ma bucur ca ati vazut zapada, incerc eu sa raspund timid. Privesc nedumerita spre consoarta de alaturi, dar parca simtimdu-mi privirea isi intoarce capul spre mine si imi spune:

- Nu domnisoara, eu am fost orb pe cand vedeam. Abia acum cand nu mai vad simt viata. Atunci nu ma puteam bucura de zapada. Era doar un lucru marunt si natural. Abia acum ii multumesc Domnului pentru ca exista zapada. Cand imi vedeam sotia nu o pretuiam, abia acum cand nu o mai vad ma chinui sa o inteleg, sa o "vad" , sa o ghicesc, sa simt ceea ce vrea, ceea ce isi doreste. Daca te vedeam pe tine, erai un simplu om. Acum cand nu te vad, simt ce dorinte ai, ce suferinte iti ranesc sufletul si cat de frumoasa esti, pentru ca te vad cu ochii sufletului...

Au coborat cu doua statii inaintea mea. I-am petrecut pana la usa vagonului si am ramas acolo, muta de uimire, pana cand, incet, incet, trenul s-a pus in miscare. Dintr-o data s-a oprit, rasucindu-se brusc in directia in care ma aflam, si mi-a facut cu mana.

Tot restul drumului m-am intrebat cum de a reusit sa ma "vada" in intunericul ce il inconjura... Abia tarziu, cand am ajuns acasa am gasit raspunsul.

Desi bucuroasa ca imi revad baiatul, nu am vrut sa il trezesc. Am intrat in camera lui pe dibuite, l-am invelit grijulie si l-am sarutat. Am stiut atunci, abia atunci, ca il vazusem cu ochii sufletului, si nu stiu de ce sarutul lui a avut gust de zapada.

Iulia

Nota Feminis.ro

Acest material apartine unei cititoare Feminis.ro, trimis pe adresa de email  [email protected] pentru publicarea lui in "Jurnalul de cititoare"
 
Povestea ta de dragoste, drama ta sau modul in care ai reflectat la viata pornind de la o intamplare devin pentru noi adevarate pastile de inspiratie. Pune si tu o fila de poveste in "Jurnalul de cititoare" si trimite-ne  randurile tale prin e-mail la adresa [email protected]
Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata.

Redactia Feminis.ro isi rezerva dreptul de a modera materialele primite si de a le publica sub aceasta rezerva.

Redactia Feminis.ro isi rezerva dreptul de a edita, transforma si sterge comentariile postate de cititori in cazul in care nu sunt respectate conditiile de etica.