Cum stim ca inselam?

Iata o intrebare! Cum ne percepem framantarile? Cu centura de siguranta pusa pe noi, sau cu tumultul alunecos de inconstienta? Oricum ar fi, trebuie sa cantarim cumva, sa scoatem ratiunea la iveala, sa ne demascam epistemic trairile. Dar cum procedam? Cum stim ca inselam? In ce conditii? Inselam de fiecare data cand ne trece vreun "fior” prin minte, sau cand ne punem in aplicare pompa somatica? Daca de fiecare data ne punem impotriva trairilor noastre, atunci ajungem sa ne traim iluziile. Iar daca alegem sa le traim, ne pierdem firescul. Si atunci? Cum calculam? Cu lopata sau cu inima?

Daca tot exista un spatiu al moralitatii, de ce trebuie sa ne limitam la corp? De ce nu ar fi ravna o problema? De ce nu ar fi privitul in ochi o problema? Numai somaticul este dusmanul moralei? Oare dorinta de moment, fascinatia de a gestiona momente ideale nu este o problema? Dar sa punem totul in plan practic. De ce nu ar putea fi condamnat moral si spatiul ideal al dorintelor? De ce ar trebui sa dam cu pietre doar in factual? Nu cred sincer ca povara inselatului incepe pur si simplu dintr-o atingere. Este mult mai mult de atat. Este meschinul dorintei, mult mai pervers decat o intamplare banala. Este scenariul care se petrece a priori. Este planul lascivului si jocul seductiei. Este, pana la urma, natura umana, vesnic nemultumita, arzatoare, cuprinsa intre afecte si defecte. De ce sa nu avem taria sa o recunoastem? Ce pierdem? Riscam sa ne demascam iluziile mult sorbite?