Frica de tine, frica de noi ma face irationala. De ce ma simt atacata, lovita, marginalizata? Sunt asa de sensibila acum, incat si adierea vantului mi se pare dureroasa. Sunt totusi o luptatoare,TREBUIE sa-mi revin,TREBUIE sa ma trezesc, TREBUIE sa merg mai departe.
De ce TREBUIE? Ce inseamna si care e de fapt definitia acestui cuvant?
Ma uit la oamenii din jurul meu, incerc sa le citesc trecutul, vreau sa ma conving intr-un fel ca mai exista cineva la fel de nefericit ca si mine. Parca nici la "cititul din priviri" nu ma mai pricep. E vina mea sau oamenii s-au saturat sa mai ofere priviri, caldura, comunicare.
O secunda imi imaginez cum ar fi viatza mea fara oameni, doar eu singura printre atomii de oxigen. Ma ingrozesc, ma trezesc si zambesc.
Sunt in metrou, nu sunt singura, sunt in mijlocul tuturor. Desi nimeni nu se uita la mine, toti fac parte din viatza mea. Ma uit in sus si-i multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat maturitatea necesara sa pot citi amanuntele, sa nu trec prin viatza mergand pe premisa ca lucrurile trebuie luate asa cum sunt. Brusc realizez ca si strea de nefericire este o stare constructiva, pe care trebuie sa o accept. Datorita acestei stari pot face diferenta, pot simti fericirea.
Am ajuns in locul unde trebuie sa ne intalnim. Ma uit in jur si vad ca nu esti. Ma gandesc ca poate nici n-ai sa vii.
Ma asez pe o banca si-mi aprind o tigara.
Ma uit la ceas si-mi spun: “l mai astept pana la si 35”.
Imi trec prin minte o mie de ganduri. Ca nu ma mai iubesti , sau poate nici nu m-ai iubit vreodata.
Oare e posibil sa nu mai vrea sa ma vada, din cauza unui simplu argument pe care l-am avut aseara?
Pare imposibil, aproape ca m-a implorat sa ne vedem azi.
- Ce faci iubita? aud undeva, parca in fundal. Cuvintele astea m-au scos “din lumea mea”. Intorc capul. Il vad.
- Ai intArziat!
- Stiu, scuza-ma, nu stii cum e traficul in Londra la ora asta? Imi cuprinde fatza cu palmele.
- Nu vreau sa ma parasesti niciodata! Nu renunta la mine! Esti viatza mea! Simt o caldura interioara care ma copleseste, care aproape nu ma lasa sa respir. Imi spune sa intind mana si sa inchid ochii. Pupilele mi se dilata, inima incepe sa-mi bata fara control, sunt speriata.
De ce are nevoie de mana mea intinsa si ochii inchisi, chiar acum in fata unei statii de metrou? Suna prea stereotypic.
Intind mana, inchid ochii si astept.
- Poti sa deschizi ochii acum. Sper sa-ti placa. E din suflet, pentru suflet.
Incep sa rad in hohote, parca eliberata.
- Normal ca-mi place. E un simbol al fericirii, libertatii, frumusetii.
Era un delfin sub forma de breloc. Stie ca iubesc delfinii si stie ca ma regasesc cumva in spiritul lor.
Mi-e rusine o secunda de gandurile mele anterioare, de frica pe care am simtit-o cand mi-a zis sa intind mana. Nu era momentul, nu era EL, nu eram EU, ceva lipsea din ecuatia pe care incercam sa o rezolvam impreuna.
- Esti foarte frumoasa, imi spune. Aaaaa stii, am citit ceva interesant despre delfini, ma face atenta in timp ce ma ia de mana. DELFINII NU INOATA NICIODATA DIN INERTIE.
Hmmmm, ma uit la el cu drag.
Interesant. Alta lectie de viata invatata de data asta, in fata unei statii de metrou.
INCA O DATA REALIZEZ PENTRU A MIA OARA CA LUCRURILE CARE PAR BANALE PENTRU ALTII, FAC DIFERENTA PENTRU MINE.
