E zi, mama! E zi!
Buna dimineata, minunea mea!
Pardon, mama, minun. Ai uitat ca un baietel nu poate sa fie minune? Eu sunt minun si tu esti minuna. Si bufneste in ras.
Ah, da, asa e... Zambesc eu. Ce uituca sunt. Buna dimineata, minunul meu!
Buna dimineata, minuna mea!
Unde mergem?
Ha! Ha! Ha! Surpriza...
Sa mergem!
De pe pod privim trenurile rosii si albe. Apar ca niste raze de soare si se ascund apoi in umbre tacute.
De ce au si betetetele semafoare?
Bicicletele...
De ce au si bicitetele semafoare?
Ca sa stie cand sa opreasca si cand sa porneasca la drum.
De ce sunt mici?
Pentru ca si bicicletele sunt mai mici...
Decat masinile?
Exact.
Unde mergem?
Nu ti-am spus ca e o surpriza?
Mergem la caprioare?
Mergem si la caprioare.
Doua chifle cu stafide, va rog!
Vasian primeste cadou o chifla calda, fara stafide.
Mmmm... Ce buna e! Mai vreau!
Ajungem la poalele unui deal ascuns intr-o mare de copaci...
Aici e?
Da.
E o padure.
Da, e o padure. Ce-o fi in padurea asta? Ma intreb eu.
Vasian ma ia de mana temator. Sa mergem! Spune el hotarat.
Nu e nici un om aici, observa Vasian.
Oh, ba da. Mai sunt si alti oameni dar nu-i putem zari din cauza copacilor. Nici pe noi nu ne poate vedea altcineva.
Mai e mult?
Nu, inca putin.
Unde mergem?
O sa vezi...
Pe un panou mare si alb scrie ca urmatoarea cursa de cai va avea loc abia saptamana viitoare.
Of!
Ce e mama?
Imi pare rau, Vasian.. N-am stiut.. N-ai sa vezi azi calutii. Asta era surpriza.
Calutii? Vreau sa-i vad! Sa mergem!
Tu n-auzi ca azi nu-i putem vedea? N-am stiut.
Ba da! Ba da! Hai la ei, hai!
Of, Vasian... Bine, mergem sa te convingi ca nu sunt aici.
O pajiste uriasa se descopera in fata noastra si iata-ne privind de langa doua tribune uriase si albe in care se odihnesc o multime de bancute de piatra...
Vezi? Nu e nimeni aici. Nici oameni si nici caluti...
Vasian e foarte dezamagit. Zareste insa multimea de pietricele de pe jos si se repede la ele. Linistea imi rasuna si mai tare in urechi, cu fiecare pietricica smotocita cu furie de Vasian. Privesc si eu dezamagita in jos, cand...
Ia te uita!
Ce e, mama?
Uite, un pui de pasare...
Ce face? Intreaba Vasian temator.
Nu stiu, sa vedem...
Pasarea incearca sa fuga de noi dar nu poate sari prea departe. Iau puiul in palma. E asa de speriat.. Privesc in sus si observ o multime de cuiburi la streasina tribunei. Sunt pustii.. Toate pasarelele zboara incoace si incolo deasupra noastra.
Nu stiu ce sa fac cu puiul, gandesc eu cu voce tare.
Ce face? Ce face? Ma tot intreaba Vasian, neindraznind sa se apropie.
Vino mai aproape. Mangaie-l si tu.
Nu.
Vasian se indeparteaza si mai mult de mine.
Asez puiul pe pietricele si privesc pajistea intinsa. Ma vad plecand si lasand puiul in urma. Il mai iau o data in palma. Il mangai usor pe capsor si pe aripioare. Nu se mai zbate.
Ce faci? Intreaba Vasian.
Ii dau iubire, uite ce mic e... Ce-o sa faca el acum?
Ce-o sa faca el acum? Sopteste si Vasian ingrijorat.
Puiul ma priveste de parca ar astepta ceva. Nu se mai misca dar ochii lui striga ceva si eu nu inteleg. Ii mangai aripile si incerc sa i le intind.Of, tu de ce nu poti sa zbori? Hai, zboara!
Puiul cade pe pietre. Vasian se indeparteaza iar de el.
Nu-ti fie teama! Uite ce speriat e, saracutul. Nu poate sa zboare.
Privesc pasarelele care zboara deasupra noastra si nu inteleg ce s-ar fi putut intampla cu puiul asta.
De ce nu poate sa zboare? Intreaba Vasian.
Ridic pentru a treia oara puiul si ii privesc aripile. Incerc sa i le intind dar..
Ce e?
Nu i le pot intinde. Sunt prinse.
Si atunci observ ca aripile sunt lipite una de cealalata in partea de jos, intr-o substanta alba, lipicioasa. Le dezlipesc in graba , intind palma si...
Zambetul meu si zborul ei sunt unul si acelasi lucru. Din ochi imi tasnesc lacrimi asa cum tasnesc aripile descatusate intr-un zbor nebun de fericire, intr-o parte si alta a cerului.
A zburat, a zburat! Tip si sar de bucurie eu.
Vasian e coplesit total de ce se intampla. Se desprinde insa de pamant ca dintr-un vis greu si incepe sa sara cu mainile in sus.
A zburat! A zburat!
Apoi se linisteste un pic si ma intreaba:
Ce face?
Nu mai poate de bucurie, ii raspund eu zambind.
Vasian incepe sa tipe:
Nu mai poate de bucurie! Nu mai poate de bucurie!
Ce bine ca am venit, mama. Imi spune in timp ce inaintam pe o poteca ce coboara in desisul padurii.. Deodata, in fata noastra, apare o poarta mare din lemn.
E inchisa, spune Vasian.
Nu-i nimic, ii spun eu. O deschidem.
Unde suntem?
La caprioare.
Unde sunt? Si ma ia repede de mana.
Noaptea adormim in timp ce soarele e si el asa de obosit incat oricat de mult ar vrea sa vada luna nu mai poate sa-si miste nici macar o raza. Iar luna se plimba agale pe potecile cerului si priveste cuiburile in care dorm pasarelele obosite de atata zbor si se intreaba: Oare ce-o fi acolo?
Foto: Vilia Lupu
O alta zi
Aici suntem in Romania
