Nu am chef sa ma ridic. E un ciob de oglinda undeva prin baie. Sa mai incerc cu o migdala. Daca pasarile n-ar mai avea chef sa zboare, s-ar intuneca tot cerul exact atunci cand ne facem cafeaua de dimineata. Ne-am prabusi in propriile cani si am incerca in zadar sa ne facem drum prin zatul gretos. Nicio sfoara nu ne-ar ridica. Nicio corabie n-ar urla de libertate. Nicio gura nu ne-ar mai striga pe nume.
Mai bine ma duc afara. Acolo gasesc oglinzi peste tot. "Tu de ce nu porti palarie mov?", ma asalteaza cu intrebarea zilnica un batran fir de iarba pe care-l stiu de cand am aflat pentru prima data ca boabele de roua nu se spala niciodata pe fata. Nu-i raspund, nu ma priveste pe mine raspunsul lui.
Pe strada un cocos de munte isi trage pe frunte o sapca albastra si ingana o melodie tesuta cu fir roz. Ceva imi spune ca bietul cocos de munte nu va gasi nicioadata o sapca potrivita. "Auzi, de ce nu port palarie mov!" Daca firele de iarba ar simti gustul sarat al vorbelor strivite de oglinda ar uri palariile mov.
Pe o banca vad o carte din secolul trecut. E scrisa de o femeie cu parul mov. Pe ultima pagina zaresc amprenta unui obraz golit de zambet. Daca as fi privit de la inceput ultima pagina nu ar mai fi fost nevoie sa citesc toata cartea. Intr-o cabina telefonica se tin de mana doi batrani zdrentarosi. Un cosciug de sticla. Nu am numarul de telefon. Prea multe oglinzi straine. Ma intorc. Gasesc doua migdale pe jos. Si-mi amintesc. "Mami, am venit sa te iubesc!" "Spune-mi o poveste!" "A fost ca niciodata Iisus care traia sa ia gunoiul si apoi a venit un leu si apoi a venit cineva si apoi a venit altcineva si acuma, vino!"
Foto: Vilia Lupu
Happy barzi, dear Maicuta!
O zi cu Vasian
