De o vreme incoace am parte de niste clipe extraordinare, ma minunez de fiecare data cat de frumosi si extraordinari sunt copii din jurul nostru. Am deschis un nou proiect pentru copii intitulat “Joia de poveste” unde ma intalnesc cu micutii povestitori in librarii; Foarte interesati si seriosi, copii de diferite varste (intre 3 si 8 ani) au venit la intalnirea cu cartea. Desigur, vin insotiti de parinti, bunici, educatori, dar sunt extrem de deschisi si liberi. De fiecare data ii astept cu ceai cald, covrigei, bomboane, baloane colorate si pentru adulti o cafea fierbinte. Se pare ca cei mici invata repede, obisnuindu-se cu atmosfera de cafenea literara, servindu-si singuri ceaiul si cautandu-si locuri potrivite sa fie cat mai aproape de cei ce citesc.
Ce facem la joia noastra de poveste? citim poezii si povesti cu talc, ghicitori, mai si cantam, ne imaginam ca suntem chiar personaje de poveste, apoi facem discutii pe marginea povestilor. De ce intotdeauna invinge binele? De ce Alba ca Zapada e buna si alba, de ce vrajitoarea e rea si copiilor le e frica de ea, unde se duc norii cei negri dupa ce ploua, intotdeauna vine printul si salveaza printesa? De ce sunt sapte pitici si nu opt…
La una dintre intalniri o fetita mi-a spus ca abia astepta sa mai bea iar “ceai din acela bun si fript”, iar un baietel hazliu ne-a certat ca a gasit pe farfurioara un covrigel cam tare! (taticul lui fiind prezent l-a sfatuit sa il inmoaie… in ceai). Ei da, copii sunt atat de sinceri, ma ajuta sa fac fotografii, sa realizez afise, imi dau idei. Apoi ne jucam altfel, imaginandu-si ca sunt chiar scriitori, adica intra in pielea autorului, isi imagineaza ca au scris chiar ei povestea citita si… schimba finalul.
Ce bine ar fi sa fie asa si in viata, sa schimbam un final cu un alt final…sa putem sa traim intr-o alta viata, alta strada, alt destin, alt servici, alt partener…cum ar fi?
Imi aduc aminte de o alta intamplare, era undeva prin 1993 cand profesor fiind pe vremea aceea, m-am imbracat intr-un costum de Mos Craciun si m-am dus cu sacul in spinare in gradinite din comune, unul dintre copii s-a apropiat de mine (nu ma recunoscuse!) si m-a intrebat: “mosule, matale esti om?” iti dau lacrimile cand traiesti asa ceva, care ar fi raspunsul? Ce suntem noi? Cum ne vad copii nostri? La o alta intalnire, la una din intrebarile mele “ce vreti voi sa fiti cand veti fi mari” , o minune de fetita cu cei mai frumosi ochi din lume mi-a raspuns: “albastru”.
Voi ce credeti ca a vrut sa spuna?
Pana data viitoare va imbratisez pe toti!
(foto: simona andrei)
Caii de la Letea-un dar nepretuit
O carte, un ceai si o cafea la Metropolitana
