M-am intrebat de multe ori cata suferinta poate indura un om, cate poate duce el, ca vorbim despre singuratate, tradare, durere, boala, saracie si cate si mai cate. Duce, ei da, omul e pregatit sa-si duca acea cruce primita de la viata, asa cum e ea: mai grea, mai usoara. Pe langa el, asa ca un dar primit, isi duc veacul celelalte animalute: ca vorbim de cele de casa, sau din salbaticie. De cateva zile nu pot sa inchid ochii si sa nu vad acele imagini crunte petrecute la Letea, cu ce sunt vinovati minunatii acei caluti salbati de sunt tratati atat de…salbatic? Cum e posibil ca oamenii sa nu vada in ochii lor durerea, dorinta de a fi iubiti asa cum sunt, sau macar de a fi lasati in pace sa-si traiasca viata in libertate, sa alerge prin paduri fara capat, nu pot sa inteleg ce fel de oameni ar fi atat de cruzi sa-i bata, sa-i chinuie, sa-i lege si sa-i trimta la moarte.
Nu mi-am propus sa va aduc tristete, nu vreau sa supar pe nimeni, dar, oameni buni, sa facem ceva, calutii aceia chiar au nevoie de noi, isi striga durerea doar prin ochii blanzi si mari, ei nu pot face nimic, nu fac rau nimanui, acolo la Letea e casa lor, sa nu-i distrugem.
Ati vazut vreodata un cal liber? Cata frumusete, eleganta, aristocratie, demnitate, fie ca e linistit, merge in galop sau se aud copitele lor alerg spre nici unde, nu poti sa nu admiri forta si puterea acestui minunat animal. Dar, de ce-i spun eu animal? Nu merita, parca e crud si acest cuvant, ar trebui sa inventam alta definitie, atat de multe avem de invatat de la aceste animale (si vorbesc acum si de celelalte), atata bucurie, atata chef de viata au…cand te duci pentru prima data la Letea ai impresia ca ai intrat intr-un adevarat tablou, un loc dumnezeiesc, curat, un colt de lume liber, totul e altfel: cerul e mai albastru, copacii, potecile, culoarea frunzelor si peste toate, liberi, frematand, miscandu-si coama, vezi peste tot… cai albi, cai negri, te privesc uimiti, au ochii mari cu privirea fixa, nu indraznesti sa te apropii, dar nu de frica, ci de respect. Te privesc direct, cu semetie, dau din cap, parca a salut, apoi isi continua drumul. Parca simti un fel de legatura intre tine si ei, nu vrei sa pleci de acolo, ii privesti cu admiratie, caii de la Letea sunt aproape ca o legenda, sunt acolo de cand lumea. Unii, oameni ai locului, ar spune ca sunt urmasii tarpanului, stravechiul cal salbatic ce pare ca a disparut undeva la sf.sec.IXI, altii ar spune ca sunt cai salbatici si atat. Dar, nu fac rau nimanui, acolo e casa lor, padurea Letea ar fi altfel fara ei, oamenii se duc acolo sa ii vada pe ei, sunt muza multor scriitori, pictori, fotografi, oamenii ii iubesc asa cum sunt. Cine sunt aceia ce pot hotara atat de crud soarta unui animal?
Ei da, m-am intrebat de multe ori cata suferinta poate indura un om, dar un animal? Si acestea sunt incercarile prin care trebuie sa trecem noi: cata bunatate avem, ce solutii putem gasi, cat de uniti sa fim si sa salvam viata acestor pretioase suflete.
Sa nu-i lasam singuri, au nevoie de noi! Le auzim strigatul de durere, sa nu lasam sufletele lor sa piara!
Suntem oameni, am atata incredere!
(in imagine: calutii de la Letea, fotografiati de Simona Andrei – 2009)
Misterul vacantelor noastre
Joia de Poveste si intamplarile ei magice
