Dragoste perpetua

Se cunosc in “lumea lui”, pe teritoriul lui, departe de casa si familia ei. Atractia e puternica si promite sa persiste in timp. Dar relatia lor merge cand sus cand jos, cu despartiri si regasiri. Amandoi sunt tineri, se inteleg bine, se distreaza, se completeaza. El e putin controversat, putin prea legat de o mama care nu a fost prea atenta la el. Iar el oscileaza intre cele doua femei, cu prea multa dragoste oferita de prima si prea putina oferita de cea care ar fi fost firesc sa fie prima. Sentimenul lui e confuz si totul in jurul lui, in relatia lor isi pierde uneori limitele.

Dupa prima despartire amandoi sufera separat, fiecare in coltul lui. Ea isi ia viata cumva de la inceput. Alta casa, un singur venit obtinut cu foarte mari eforturi si pe langa lucru, continuarea studiilor. Prietenii raman aceiasi, doar pe cei comuni ii frecventeaza ceva mai rar. Gandul la el nu ii da pace. Simte ca cearta care a dus la despartire nu e totusi ceva atat de serios, ca se putea rezolva cumva. Poate cu mai multa rabdare si intelegere. Ea le-a avut pe amandoua, dar se vede treaba ca nu a fost suficient. Stie ca barbatii sunt mult prea orgoliosi, insa a atins si ea o limita peste care nu poate trece.

In lumea lui femeia face ce i se spune. Adica i se supune in totalitate barbatului. Traieste cumva in umbra lui, conform regulilor trasate sau chiar impuse de el. Ii e devotata, ascultatoare si traieste pentru si prin prisma lui. Dar suntem totusi in anul 2009. Fetele si-au mai schimbat mentalitatea, nu mai accepta atat de usor sa fie conduse si controlate. Poate ca asta e si problema cu fata lui; e ceva mai deschisa la minte. Iar el nu stie inca daca poate accepta o astfel de emancipare a femeii. Ce daca toti ceilalti europeni au facut-o. Aici, la el acasa nu e asa. Iar asta conteaza, nu-i asa?!? Pentru a te incadra in societatea in care traiesti, te conformezi, te porti ca si ceilalti. Chiar daca asta nu prea mai lasa loc de evolutie.

Dupa o perioada de despartire destul de lunga revin unul in bratele celuilalt. Si incep sa isi restructureze viata impreuna, relatia, sa isi promita si sa isi schimbe regulile initiale. Ea o sa ii fie mai devotata, el nu o sa ii mai impuna atatea. Cum ar fi sa nu iasa din casa cand el e la servici. Sau sa nu se vada cu prietenele de una singura. Si, mai ales, cu prietenii. Deh, e gelos, ca mai toti barbatii! Ce daca ea a stat in casa toata ziua si a invatat si ar avea nevoie de o pauza, de o plimbare sau vrea sa iasa putin impreuna?!? El e din cale-afara de ostenit dupa o zi grea de munca. Asa ca vrea sa se odihneasca. Nu, nici macar in fata televizorului; pur si simplu vrea sa doarma. Si ea sa faca la fel! Si tensiunea dintre ei incepe sa se astearna din nou. Ea nu intelege de ce sa isi inchida tineretea intre patru pereti. Simte nevoia sa fie recompensata dupa o zi intemnitata in casa, macar cu o iesire de seara. Ceva, orice, numai sa nu ramana inchisa la nesfarsit intre patru pereti.

Oare este posibila o dragoste intre doi oameni cu vederi si preferinte atat de diferite? Poate rezista in timp?!? Si pe ce baza?

Relatia lor continua astfel, acumuland frustrari si nemultumiri de ambele parti. Trec ani in care ea tot asteapta ca el sa hotarasca in vreun fel. Trec anii ei si incepe sa nu se mai simte securizant de tanara pentru o relatie care pare sa nu duca nicaieri, sa se roteasca in gol. El tot amana, ii spune ca e prea tanar ca sa inceapa o familie, ca nu e hotarat si tot asa. In cele din urma ea se intoarce acasa, incearca sa se readune, sa se reconstruiasca. Gaseste un job bun, care o multumeste mai ales sufleteste. Sa faci ce iti pace mai mult in viata si sa mai fi si platit pentru asta...iata ceva la care viseaza multa lume.
Relatia lor continua acum la distanta. El ii plateste biletele de avion si ajung sa se vada pentru cate un sfarsit de saptamana, la cateva luni. El e din ce in ce mai blazat, mai trist fara ea, mai gol. Dar cu toate astea nu poate face nici un pas catre ea. Se simte impins de la spate si nu vrea sa cedeze. Din orgoliu?! Din neputinta?! Din nehotarire?! Nu stie nici el sigur.

In cele din urma isi face curaj si vine sa ii cunoasca parintii, sa vada ce fel de viata are ea acum. E un pas important, pe care nu il faci decat daca te-ai hotarat cu adevarat. Dar el nu stie inca sigur. Oricum, parintii ei l-au placut si l-au acceptat. Asa ca...

Dupa aproape 8 ani de relatie, deodata, ea il intreaba ferm ce are de gand. El incepe din nou cu obisnuita amanare si scuzele care de-acum nu isi mai gasesc rostul. Si ea renunta. In sfarsit, se simte eliberata. Pentru cateva luni isi ascunde amaraciunea atat de adanc incat nimeni nu i-o poate intui. Nici chiar ea. Rabufneste intr-un sfarsit, dupa multe luni in care s-a afundat in cat mai multa munca pentru a uita. Poti sa uiti de tine?!? Poti sa uiti ce simti pentru persoana cea mai importanta din ultimii tai 8 ani de viata?!? Fireste ca nu. Accepta o relatie de scurta durata, al carei final il cunoaste de la bun inceput. Acest nou el va pleca in curand din tara si nu va mai reveni niciodata. Asa ca totul pare mai simplu, mai sigur. Si cu toate astea se simte ranita si insuficient de iubita si apreciata. Probabil ca are dreptate. Poate ca era mai bine sa aiba ceva mai multa grija de sentimentele ei. De ea ca persoana.

Si intr-o buna zi primeste din nou telefon de la el. O anunta ca vine “peste” ea. Ca vrea sa o vada, ca a gresit, ca nu poate trai fara ea. Si ea accepta. Asa cum l-a mai acceptat de atatea multe alte ori. De data asta el are mai mult curaj, ii sopteste nu numai vorbe de iubire ci si planuri de viitor: sa facem un copil; acum! Nu ii face propunerea in mod oficial, dar daca s-a ajuns deja la discutia despre copil, e de la sine inteles, nu?!?

Acum, ca ei ii era din ce in ce mai bine, era si mai apreciata la serviciu, are casa ei, suficienti bani sa duca o viata mai mult decat decenta, incepea sa se simta libera si stapana pe sine, sa se uite la viitor cu alti ochi...apare din nou el. Oare el o iubeste cu adevarat?!?