Despre acte si trairi - cum reactioneaza cuplul dupa despartire

Alte persoane in situatia aceasta de act de despartire, reactioneaza diferit. Unele se situeaza pe o pozitie de investire in "morala", in "disperare", in "orgoliu", etc. Sa luam un exemplu real. Ea, dupa ce a constatat ca partenerul are o alta relatie, decide intr-un impuls sa se desparta de el. Odata despartiti, sentimentul de pierdere, suferinta, durere psihica se instaleaza. In fata acestei stari, reactioneaza cu furie. Acesta ar fi, grosier vorbind, mecanismul. Ce stie ea: ca este furioasa si ca partenerul a inselat-o. Concluzia ar fi ca este furioasa pentru ca partenerul a inselat-o. Rationament corect pana la un punct. Ceea ce este exclus si necunoscut ei este partea de suferinta, pierdere, durere psihica.

Partea de suferinta produsa de pierdere este inconstienta. De ce este inconstienta? Pentru ca este prea greu de suportat. Daca aceasta parte ar fi la indemana senzatia de deruta ar fi prea puternica si de nesuportat. Pe de alta parte, atat timp cat aceasta stare nu este la indemana intregul proces pare sa se deruleze in gol, legatura cu celalalt nici nu se poate separa pentru a merge mai departe in alta legatura, nici nu se poate intoarce. Se ajunge intr-un impas din care orice amenajare devine inacceptabila.

Travaliul psihoterapeutic sau psihanalitic permite investigarea si aducerea la suprafata a acestei pierderi, a starii de suferinta intr-un context sigur. Ce il face sa fie sigur? Prezenta terapeutului sau analistului pe de o parte. Pe de alta parte, ceea ce il face sa fie sigur este ca aceasta stare este asociata si legata de o istorie, de o nevoie veche, de relatii de obiect date. Psihanalitic acest moment este unul din cele pe care o persoana le parcurge si care este similar altor momente parcurse de aceiasi persoana. Inconstientul este atemporal.

Suferinta nu mai ajunge ca ceva destructiv, ci ca un "inamic" care este suficient de departe pentru a nu fi coplesitor si suficient de aproape pentru a te putea raporta la el, ca sa-l parafrazam pe Freud vorbind despre nevroza pacientilor. O terapie a despartirii rupta de acest context, centrata pe simptom are acest dublu risc: pe de o parte poate sa fie o "ingropare" a suferintei in adancul fiintei (varianta mecanismelor cognitive prin care vointa pacientului este decisiva si el invata) astfel incat ea sa fie si mai inaccesibila iar pe de alta parte sa produca o irupere a suferintei cu un efect devastator asupra pacientului (vezi catharsisul considerat eliberare, varianta psihodramatica non-analitica). Evident, fiecare cunoaste aceste riscuri si se raporteaza la ele intr-un anumit mod. De regula, mecanismele de aparare ale pacientului intra in functiune pentru a proteja.

Aceasta suferinta nu este niciodata 100% profund inconstienta. De multe ori ea pare foarte la indemana si acest lucru se vede la pacientii care par sa vorbeasca despre durerea lor, dar trec cu usurinta peste pentru ca mult mai vizibila este partea de nemultumire legata de partener.

Putem concluziona ca in aceste momente de despartire nu este vorba despre actiunile partenerului, ci despre propria suferinta si despre necesitatea propriei analize sau terapii.