De ce doare despartirea

Toate despartirile sunt dureroase, dar mai ales cele de persoana iubita. Indiferent cat a durat legatura dintre voi, cel care pleaca lasa in urma pe cineva indurerat. Pentru ca se intampla foarte foarte rar ca cei doi sa se desparta de comun acord, fara niciun fel de regret sau durere.

Ce ne doare de fapt nu e atat obisnuinta cu celalalt, cu tabieturile lui, cu gesturile lui, cu tandretea lui, ci golul pe care il lasa toate acestea in momentul in care pleaca din relatie. Il cautam si il/o alegem pe el/ea pentru ca ne atrage in mod special, pentru ca seamana cu cineva anume. Are trasaturi comune, un fel de a fi foarte asemanator cu persoana pe care am iubit-o pentru prima oara in viata: mama. De cele mai multe ori mama. Dar poate fi si tatal sau o alta figura materna sau paterna. Persoana care ne-a acordat cea mai mare atentie atunci cand eram mici si dependenti, care ne-a ingrijit pas cu pas, care ne-a iubit si ne-a crescut.

Momentul in care am inceput sa facem diferenta intre acea persoana si propria noastra persoana reprezinta prima despartire din viata noastra. Si, implicit, prima durere…sufleteasca. Cu timpul o intelegem si o acceptam, dar reactivarea acelei dureri si tristeti initiale prin intermediul unei despartiri ulterioare, in cadrul unei relatii de cuplu, nu face decat sa reinvie acea durere primara. Din aceasta cauza, multe dintre persoanele ramase singure ajung sa dispere, sa aiba senzatia ca nu mai pot trai fara celalalt. E ca si cum ar fi ramas fara aer, fara un rost pe lumea asta. De fapt, chiar asta simte bebelusul cand mama dispare din cadru. Daca nu o mai vede, el are senzatia ca ea a disparut. Iar daca ea a disparut, asta inseamna ca el, bebelusul, nu se va putea descurca si trai mai departe. In esenta, daca nu ar mai exista nimeni in preajma care sa preia sarcinile mamei, chiar asta s-ar intampla…ar diparea si el. Ar muri de foame, de tristete si din lipsa de dragoste.

Cu cat persoana parasita e mai imatura, cu atat durerea despartirii e mai acuta, de nesuportat. La inceput se revolta, neaga si nu accepta, dupa care dispera. Exact ce ar face un bebelus pus intr-o situatie similara, daca ar fi lasat de izbeliste de catre mama lui. Numai ca in cazul ruperii unei relatii de cuplu este vorba de adulti. Si atunci? De ce reactionam la fel ca niste bebelusi parasiti si disperati?

Pentru ca acea “rana” nu a fost niciodata inchisa cu adevarat. Pentru ca persoana nu a fost ajutata sa inteleaga acea scindare initiala dintre bebelus si mama, ca mai apoi sa invete sa se descurce singura, sa fie independenta. Astfel de persoane sunt in permanenta nesigure pe ele, dependente de cate cineva, incapabile sa faca fata situatiilor mai dificile, sa se descurce mai ales emotional si afectiv.

Atata timp cat nu intelegi ca tu esti tu, iar cealalta persoana este altcineva, ca sunteti doua persoane distincte, cu pareri diferite, cu preferinte diferite, cu aptitudini si capacitati diferite, iti va fi greu sa mentii o relatie fireasca si armonioasa cu cealalta persoana. Cu cat ai sa cu trairi si ganduri diferite si incerci sa o schimbi, sa o bagi in tiparele tale, sa o faci sa semene mai mult cu altcineva, cu atat relatia ta se va indeparta de firesc si va fi tot mai greu de suportat. Mai ales de catre celalalt care va incerca mai intai sa se razvrateasca, cu care vei intra in conflict si care, intr-un final, va face tot ce ii sta in putinta sa se indeparteze de tine. Va pleca. Dintr-un motiv sau altul.

Iar tie iti va ramane doar durerea despartirii. Sau optiunea de a alege sa te maturizezi si sa iti accepti unicitatea si sa iti cauti un corespondent pe care sa il accepti asa cum este, fara a mai incerca sa il schimbi pentru a corespunde modelului tau. Fara a mai proiecta in afara o imagine care a insemnat atat de mult pentru tine dar de care iata, nu ai reusit sa te desprinzi niciodata cu adevarat.

Cu totii tindem catre acea fuziune initiala paradisiaca, de care am avut parte in utero, dar pe care nu o vom mai putea regasi sau reface niciodata. Oricat ne-am amagi si ne-am afunda in cautarea unei jumatati perfecte, a unui suflet pereche, realitatea ne atesta iar si iar ca ce am avut “atunci’ nu mai poate fi retrait. Drept pentru care nu avem altceva de facut decat sa ne maturizam, sa-l privim pe partener nu ca si cum ar oglindi sau substitui pe cineva, ci persoana care este, cu bune si cu rele. Si sa o acceptam asa cum este ea, daca putem. Iar daca nu, sa cautam pe altcineva cu care sa ne potrivim in mai mare masura, care sa rezoneze cu noi si sa ne multumeasca sufleteste.