Cand era vremea lui, aveam mereu casa plina cu liliac. Curtea in care locuiam era despartita printr-un zid de piatra, varuit, de un cimitir. Dar printr-o spartura in zid intram mereu in cimitir unde ma jucam mai mereu. Era mult mai sigur decat sa ies pe poarta, direct in strada. Multi copii se jucau in cimitir. Era locul in care puteai sa rupi linistit florile si sa le duci acasa. Pentru mine era cel mai simplu, locuiam atat de aproape. Pentru alti copii era insa mai dificil. Asa ca de multe ori ieseau cu florile prin zidul meu. Si trebuiau sa-mi dea de fiecare data cate ceva. Ca sa-i las sa treaca in liniste. Minunate erau zilele in care se faceau pomeni..
Al doilea a fost bunicul. Aveam cu zece ani mai mult. Ultima data il vazusem la o nunta. Suferea cu inima. Si de data asta ferestrele erau larg deschise. Doar ca erau mult mai mici. Iar camera in care statea culcat pe o masa, era chiar camera in care imi petreceam vacantele la tara. Din cauza asta cred ca nu mi-era frica de el. Lumea vorbea mult de frica. Florile de care imi amintesc erau bujorii. Rosii.
Al treilea, tata. Soare si ploaie. Florile erau albe. Crizanteme.
La al patrulea nu-mi mai amintesc ce flori erau. Era un vecin. Imi amintesc doar scara luminata artificial si lumanarile de ceara infipte in nisip. Ferestrele erau inchise. Si-mi mai amintesc de mine. Eram de piatra.
Intr-o zi nu mi-am mai suportat greutatea inimii. Asa ca am plecat intr-un loc necunoscut, cu nimeni cunoscut. Atunci am vazut moartea pentru a nu stiu cata oara. Un mormant acoperit cu pietre mici, albe. Si cu foarte multe flori. Mormantul Parintelui Arsenie Boca. Nu stiam nimic despre el. Doar atat, ca era privit ca un sfant. Dar nu prea stiam ce este un sfant..
Am furat in graba un pumn de pietre si le-am ascuns in buzunar. De mai bine de zece ani le am cu mine mereu.. Le tin in portofel, asa ca niciodata nu pot spune ca nu am nimic.
Foto: Vilia Lupu
Piano Bar
Ghiocelul
