Cine este de vina cand esti dezamagit?

Eu personal ma indragostesc repede, dar imi trece la fel de repede daca simt ca doar eu sunt cea implicata. Atunci cand sunt indragostita tind sa ii observ doar partile bune si frumoase ale caracterului sau, vulnerabilitatile mi se par insipide. Sunt atat de fascinanta de tot ce mi se intampla si ma simt atat de fericita incat nimeni si nimic nu se compara cu el. Imi pare atat de grozav si de minunat incat as dori sa am puteri magice si sa opresc timpul in loc, doar pentru mine si el.

Totusi este suficient sa imi greseasca o singura data, sa ma puna pe ganduri. Bineinteles ca nimeni nu este perfect, eu cred ca daca as face un „top list” as fi cap de lista, pentru ca obisnuiesc sa gresesc des, dar niciodata cu intentie. Cum spuneam, atunci cand el greseste prima data incepe sa ma puna pe ganduri, si toate calitatile de mai sus il transforma intr-un om normal, supus greseli, dar cum eu caut sa ating mereu perfectiunea, ma supar. Ma simt dezamagita cand nu este atent la detalii, cand nu observa ce imi place si ce nu, cand ii spui in repetate randuri acelasi lucru si asa mai departe. Doresc sa detin controlul? Poate ca da, poate ca nu, dar am avut posibilitatea de a experimenta si repeta anumite lucruri incat tind sa cred ca am ajuns in punctul in care stiu sa fac diferenta intre bine si rau.

Uit ca si el are viata lui, ca poate este ocupat sau poate alte lucruri sunt prioritare in momentul in care eu am nevoie de atentie, dar ca asta nu il face sa ma iubeasca mai putin, si poate si el are nevoie de aceasi atentie de care eu simt ca am nevoie. De ce trebuie sa asteptam totul de la el atunci cand e vorba de sentimente? De ce nu simt nevoia sa ii cer ajutorul la munca sau in alte probleme in care poate ar fi la fel de util ca momentul in care ii cer cu disperare dragostea.

Multa vreme am incercat sa inteleg sintagma „De la dragoste la ura este un singur pas”. Nici in ziua de astazi nu stiu ce inseamna sa urasti pe cineva, ma supar dar imi revin insa nu tin dusmania sau ranchiuna, dau uitarii totul si imi continui viata ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Ce nu inteleg eu este faptul ca nu pot trece la fel de repede peste greselile facute de partenerul de viata. M-am gandit ca poate cer prea mult de la cei din jur, ar fi singura explicatie plauzibila care m-ar face sa trec mai usor peste tot.

Eu cred ca eu sunt principala vinovata atunci cand sunt dezamagita pentru ca aproape intotdeauna ridic pe un piedestal persoanele dragi, si daca involuntar gresesc, ma simt dezamagita si trista.

Nu consider ca nu am o personalitate suficient de bine dezvoltata, pentru ca atunci cand simt ca iubesc, am momente in care nu mai sunt eu, iau decizii in graba dar pana cum toate sau dovedit a fi bune, doar ca nu stiu inca cum sa imi controlez tot timpul iubirea si furia ce le simt. Imi place sa il surprind de fiecare data, imi place sa il stiu fericit si cel mai mult imi place sa stiu ca eu sunt singura „vinovata” de toate trairile lui sau de tot ce i se intampla bun in viata.