Cele mai frumoase povesti de Craciun

Primele mele intalniri cu Mos Craciun s-au lasat cu plansete si cu refuzul meu de a mai accepta cadouri de la omul care mi se parea infricosator. Dupa ce am trecut de acea varsta critica (aveam doi si, respectiv, trei ani), am inceput sa gust venirile Mosului si sa il astept cu nerabdare.

Vreau sa va povestesc, pentru ca mi-am amintit brusc zilele trecute, un Craciun care, pentru mine si cred ca pentru multi dintre voi, a fost neobisnuit. E vorba de Craciunul din '89, atunci cand abia intrasem in clasa I si cand, evident, credeam inca in existenta Mosului.

Pe atunci era inca obiceiul ca Mosul sa vina cu bradul de Craciun gata impodobit si cu cadourile pe care le lasa sub brad. In tot Bucurestiul se trageau inca focuri razlete si imi amintesc ca nu aveam voie sa aprindem lumina. Vecina care statea cu un etaj mai jos si-a aprins o tigara pe intuneric si a fost "avertizata" cu un glont infipt in tocaria geamului. Era un haos general, in care eu nu pricepeam bine ce se intampla si cei mari erau total buimaciti de ce se intampla in tara pentru a-mi explica mai multe.

"Mosu' o sa vina la tine, da' a pierdut pe drum bradul tau. S-a speriat de gloante si l-a pierdut…", a incercat sa imi explice bunica faptul ca nimeni nu putuse sa mearga sa cumpere brad.

Nu se poate descrie dezamagirea mea. Pentru mine, sa ma trezesc si sa gasesc bradul impodobit, cu toate luminitele aprinse si cu o gramada de cadouri sub el este - si acum, multi ani mai tarziu - cel mai placut moment al sarbatorilor. Nu puteam concepe cum o sa stie Mosul sa-mi aduca cadourile si unde o sa le poata lasa daca nu aduce si bradul cu el.

Pe langa toata agitatia din casa si televizorul care mergea non-stop si care mi se parea cel mai plicticos lucru posibil, inimioara mea era apasata de ideea ca nu o sa am brad si de nesfarsite scenarii complicate pe care mi le imaginam si in care Mosul nu mai stia unde sa vina (toate erau legate de lipsa bradului) sau gresea complet cadourile, sau nu mai venea…de rusine ca pierduse bradul meu.

In seara de 24 decembrie, am mers impreuna cu alti copilasi din bloc sa ne colindam vecinii si familiile (totul pe un fundal destul de sumbru, in care parintii si familiile noastre faceau in fiecare noapte de garda, cu schimbul, la usa blocului). Dar noi nu simteam nimic din framantarile lor, totul era neobisnuit, nou, iar noi eram bucurosi ca se intampla ceva, orice…

Aproape ca nu mai asteptam venirea Mosului si nu ma mai gandeam deloc la cadourile pe care trebuia sa le primesc. Si ce surpriza frumoasa am avut! Mosul facuse el ce facuse, cred ca ma vazuse trista si ingrijorata pentru bradul pierdut, asa ca mersese in piata (inca se mai tragea si oamenii erau speriati) si imi gasise un brad mare si frumos, un adevarat noroc... dar Mosul are mereu noroc, pentru ca e om bun!

Nu imi amintesc cadourile primite, dar sentimentul acela de miraculos din acea dimineata nu l-am pierdut nici astazi. Craciun Fericit! (Georgiana Papari)

Mos Craciun se strecura pe gaura cheii iar tanti de la Informatii e spiridus

Copilaria pentru mine inseamna multa poveste. Atat bunicii care stateau cu mine cand eram mica, cat si parintii imi raspundeau la intrebarile mele buclucase cu raspunsuri care si acum imi aduc zambetul pe buze. “De unde vine zapada?”, “Dumnezeu presara cu mana sa mare deasupra Pamantului ploaie si apoi o ingheata”, “Cum m-am nascut eu?”, aici tata debusolat de faptul ca eu nu intelegeam de ce mamicile au burtica si zic ca acolo e un bebe, mi-a explicat cum m-am nascut eu, “Mami a desenat pe un carton un bebe mic si dragalas, apoi l-a mancat si asa dupa 9 luni, te-ai nascut tu”.

Cand a venit intrebarea cu Mosul, au fost pregatiti. Stateam la apartament si aici iesea din calcul povestea cu hornul. Era frig si geamurile, cat si usile erau inchise, deci “Pe unde intra Mos Craciun?”. Si asa am aflat de la mama mea draga ca Mos Craciun mai are o putere magica de care alti copii nu stiau si anume ca folosindu-se de un biscuite fermecat pe care il manca, reuseste sa se faca atat de mic incat sa intre pe gaura chei, cu tot cu sac. Lasa darurile si apoi iesea la fel. Si eu ma tot intrebam de ce la iesire nu deschidea usa, ca doar era cheia mereu in usa de la intrare. Se pare ca Mosul tinea foarte mult la siguranta noastra si decat sa lase usa deschisa sa intre hotii sa ne fure cadourile, mai bine iesea la fel cu a intrat.

Povestea mea cu Mosul poate nu a fost foarte palpitanta, insa nerabdarea fratelui meu mai mare, Adi, a fost poate cea mai complicata situatie legata de Craciun in care s-au aflat parintii mei. Mosul nu venea si cum Adi isi dorea cadourile cat mai repede, il tot intreba pe tata cand vine, doar parintii mei vorbeau cu mosul. In acea zi mama era Mosul si intarzia sa apara iar tata aflat in dificultate si presat de Adi care deja plangea i-a sugerat sa sune la 03 (numarul de informatii de atunci) unde ii va raspunde un spiridus. Adi a sunat, s-a prezentat si a intrebat-o pe tanti spiridus, cand soseste Mosul. Tanti i-a sugerat sa stea cuminte in dormitor si sa-l astepte. A trecut jumatate de ora, Mosul nu sosea, Adi a sunat din nou. Iar aceeasi recomandare si in cele din urma tanti-spiridus l-a intrebat daca e singur. Adi l-a dat de gol pe tata iar tanti l-a rugat sa i-l dea la telefon ca sa discute cu el, unde i-a spus pe un ton “semiprietenos”, “Luati, domne, ceva la copil sa nu mai planga!”. Si uite cum aceasta poveste este spusa mereu in preajma Craciunului, declansand de fiecare data rasete, iar tata mereu recunoaste ca desi a fost un act copilaresc, se dovedeste a fi in timp o valoare emotionala. Sfarsit!

Sunt sigura ca povestea fratelui meu v-a amuzat mai mult decat a mea, cert e ca aveti doua solutii de a crea o poveste de Craciun. Nu stiu daca tanti de la Informatii din perioada aceasta ar reactiona la fel, dar puteti incerca. Craciun fericit! (Nicoleta Bujor)

O poveste unica in care… Mos Craciun exista!

Nu trebuie sa fii copil sa crezi in Mos Craciun, dar trebuie sa treci prin aceasta perioada feerica pentru a avea cele mai frumoase povesti legate de acest personaj mirific, un fel de “pestisor de aur” al lunii decembrie, gata pentru a-ti satisface cele mai arzatoare dorinte.

Sa fii copil e cel mai minunat lucru, si o spun acum cand sunt deja adult, dar o stiam de atunci, de cand “scriam” incet, dar sigur, frumoasa mea poveste a copilariei. Si ca in orice poveste am intalnit feti-frumosi, zane bune, vrajitoare, zmei, si am crezut in ei, i-am facut prietenii mei de nadejde. Dar nici unul nu se compara cu atotstapanul prieten al copiilor: Mos Craciun. Si cum sa nu fie, daca aparea mereu in fata noastra cu o o imagine blajina, cu parul si mustata albe ca zapada si obrajorii rosii “slefuiti” de viscol, costumul rosu ca de sarbatoare si sacul plin de cadouri, cel mai apreciat de noi, deoarece stiam ca acolo sta ascuns motivul pentru care il iubim atat de mult pe Mos Craciun.

Multe povesti s-au scris in paginile vietii mele, ingalbenite de patina timpului si scrijelite cu “penita” anilor ce au trecut. Cadouri, brazi, petreceri, familie, copii, zambete, colinde, mese imbelsugate, clinchete de zurgalai si luminitele purificatoare din sufletele noastre au creat istoria vietii mele..in luna decembrie a fiecarui an .

Dar numai una imi tresare acum imi minte si da tarcoale zglobie printre amintirile mele. Eram micuta, aveam 5, 6 poate 7 ani. Surioara mea era mai mare. Era ajunul Craciunului. Bradul gatit de sarbatoare, cozonacii abia iesiti din cuptor, sarmalutele inca fierbinti “imparfumau” intreaga casa, colindatorii intretineau atmosfera, iar intreaga familie era adunata pentru a aduna ceea ce a cules peste an. Oare cat de darnic o fi Mos Craciun cu mine? Dar oare merit anul asta sa vina mosul? Oare cate nazbatii am facut si cat ne-or costa ele in fata mosului? Doar aceste intrebari se auzeau in conversatiile pe care le aveam cu sora mea, in noaptea cea magica in care Mosul cel batran si darnic ne rasplatea pentru faptele de peste an. Ne faceam multe griji, doar, doar sa nu ne taxeze mosul pentru vreo pozna “neprevazuta” din postelnicul de fapte rele de peste an.

Aveam adevarate ritualuri fara respectarea carora Mos Craciun nu isi facea aparitia si nici macar nu poposea pentru deja obisnuitul colind si gustoasa cana cu lapte si prajiturica care-l astepta an de an, pe aceeasi masuta pregatita de fiecare data pentru el.

In ajunul marii sarbatori eram cele mai cuminti fetite din lume. Ne dereticam bine camerele, ne faceam curatenie in birouri, ghetutele erau locul lor, hainutele la fel, iar noi ne repetam de zor poezia, emotionate si de aceasta data de venirea Mosului. Mereu vroiam sa il impresionam pe mos cu poezii noi care sa il atraga... poate si mai bogat la anu’ in casele noastre.

In seara acelui an ne stransesem foarte multi in jurul bradului, in special familia, rude, bunici si cine mai se nimerea sa ne poposeasca pragul. Terminasem treaba, invatasem bine poeziile si colindele, ne bausem si noi cuminti paharelul cu lapte si prajiturica deja ritualice an de an, ne gatisem de sabatoare, una mai impopotonata ca alta, nu care cumva Mosul sa o laude pe una si pe alta ba. Nu peste mult timp, isi facu aparitia, un mos, cam plapand ce-i drept, imi dau seama acum rascolind in memoria mea vizuala (ii lipsea cu desavarsire burtica consacrata), fara obrajori rosii si fara saniuta trasa de cei 9 reni in frunte cu Rudolph, si urmata de neuitatii Dascher, Dancer, Donner, Vixen, Comet, cupit, Brencer si Blitzen, dar gingas si dragalas si, cel mai important, cu nelipsitul saculet in spate, care ne captiva intreaga atentie, curioase fiind ce se afla acolo, pentru noi.

Ne-a intampinat intr-un modul clasic care-l defineste: “Ho Ho Ho! Dragele mosului, ce faceti?” si se aseza pe scaun, ca un mosulet care nu poate sa stea prea mult in picioare, fiind sleit de puteri. “Saracutul, ce batran este”, imi spuneam eu in minte, cu naivitatea specifica unui copil si cu dorinta de a-l ajuta sa stea cat mai confortabil. Si-a savurat lapticul si pajiturelele ce-i erau asezate la loc de cinste, in timp ce noi recitam pe rand poeziile pregatite in acest an special pentru el. Cata emotie, cata naivitate si extaz! Toate acestea m-au determinat sa fiu putin nesigura pe mine… si sa uit poezioara. Cata tristete, cate lacrimi si cata amagire a fost in sufletul meu. Parca strigam inauntrul meu cu toate puterile: l-am dezamgit pe Mosu’!!! Si parca si acum ma aud plangand. Sora mea recitase poezia cu exactitatea si siguranta care o caracterizeaza si astazi. In acele momente nu puneam la socoteala faptul ca ea era mai mare, si eu nu!

Oricat ar fi incercat familia sa ma linisteasca, nu puteam sa ma opresc din plans. Pana si blajinul Mos incerca sa ma convinga ca pot sa spun alta poezie, ca a fost frumoasa si asa, ca mai frumoase au fost colindele, degeaba, sufletul meu “plangea” la gandul ca nu fusesem in stare sa ii recit poezia mosului. Dar tot raul spre bine cum se spune! M-am calmat, bunatatea si umorul lui m-au facut sa ies din acea stare, si pentru ca fusesem foarte cuminte (mai ales dupa ce toti se speriasera de repriza aceea de plans si de teama de a nu mai plange iar), am primit chiar un cadou in plus, care nu era trecut pe scrisorica mosului. Mos Craciun m-a laudat, m-a felicitat si faptul ca lui I se parea ca merit un cadou in plus era foarte impresionant pentru mine.

A fost un Craciun de poveste, in care realul si imaginarul s-au intrepatruns intr-un mod in care limitele se contopeau nevazatoare. Eram in realitate cu fiinta mea, dar traiam o poveste. Si inca o mai traiesc... pentru el, pentru Mos Craciun, cel pentru care imi beau si acum paharul cu lapte cald si mananc delicioasa prajitura in asteptarea lui. Si vine... in fiecare an. Nu se mai arata la fata, pentru ca este prea ocupat cu atatia copii, dar nu ne uita. Nici pe noi, oamenii mari, dar cu suflet de copil, niciodata.

O poveste unica, care continua an de an... si in care Mos Craciun exista! Si va exista mereu! (Daniela Ganciu)