Inca o saptamana in care sa ma lupt cu dezamagirile, sa infrunt iarasi o lume pe care imi este din ce in ce mai greu sa o inteleg. Purtand eticheta "50 de ani" , esti tot mai des pusa pe raftul articolelor cu "defect". Momentele de indoiala incep sa se succeada la intervale tot mai dese iar sentimentul excluderii da tarcoale, hamesit. Apoi este randul intrebarilor care stau la coada, mai bine zis se imbulzesc, sa capete un raspuns cat de cat logic. Trebuie sa le cer scuze ca nu gasesc nici macar un raspuns de bun simt ci doar unul de complezenta : societate grav bolnava. Diagnosticul: surzenie, miopie avansata si dementa progresiva. Ma tem sa nu ma molipsesc ! Ar fi infricosator sa nu mai pot fi altruista, sa-mi selectez prietenii in functie de statutul social sau sa ma indragostesc de un card “posesor” de persoana masculina. Asta ar mai lipsi ! Si asa sufar de “normalitate” acuta , ar insemna sa devin o contradictie ambulanta.
Ma duc sa iau un hap de optimism, trag de coltul buzelor spre zambet, pun un plasture cu speranta pe suflet , deschid umbrella (intre timp a inceput ploaia) si ma arunc in valtoarea vietii, convinsa ca pana la prima intersectie va iesi soarele.
Depozitia unei infractoare
