Poetul
As sta, asa cu fata-n sus,
Lovit piezis de vreme
Si-ncet ca un izvor supus
Ti-as murmura poeme.
Si patul de sub sira mea,
Podeaua care-l tine,
Cu timpul s-ar darapana
Si-n casa-ar fi ruine
Si peste molcomul prapad
Peste privirea-mi oarba
Cu gura incepand sa vad
Eu, napadit de iarba,
Din somnul ca un trist magnet
Ce stie doar sa cheme,
Ti-as mai incredinta incet
Mistere si poeme.
Albitul firii mele os,
Schiloada chiparoasa,
Lovit de pietre dureros
Si maruntit de-o coasa.
Ar face gura si-ar sopti
Despre ce e si nu mi-i
In veacul de schizofrenii
Pan-la sfarsitul lumii
Si daca varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar inghiti si osul,
Eu, tainic, bland si tutelar,
Calcand taceri postume,
Din toti peretii dati cu var
M-as reintoarce-n lume,
Catre o casa, unde-acum
Si moartea mai asteapta,
Pana sa-nceapa tristul drum
De dincolo de soapta.
Sa-ti spun ca inca nu-i tarziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te stiu
Pe viata si pe moarte.
As sta aici, pe-acest prundis
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar piezis,
Sa-mbatranesc de tine.
Sa-mi suga oasele-n pamant
De parca oase-as plange,
Sa fiu doar calcar si cuvant
Si-un ultim strop de sange.
Cantec femeiesc
Asa e mama si a fost bunica
Asa suntem femei langa femei
Parem nimic si nu-nsemnam nimica
Doar niste "ele" ce slujesc pe "ei".
Ei neglijenti, iar ele foarte calme
Ei incurcand ce ele limpezesc
Ei numai talpi si ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.
Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic maret, nimic impunator.
Schimbandu-si dupa ei si drum si nume
Pun lucrurile iar la locul lor.
Cu-atatia pasi ce au facut prin casa
Si pentru care plata nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
Ar fi ajuns si dincolo de cer.
Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
Ba strica mult si ele-ndreapta tot
Si de aceea nimeni nu le crede
Cand cad, imbatranesc si nu mai pot.
Si ca ele maine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decat curat si uneori copii.
Suntem veriga firului de ata
In fiecare lant facut din doi
Ce greu cu noi femeile in viata
Dar e si imposibil fara noi...
Asa grait-a Adrian Paunescu de parca s-ar fi incarnat intr-o femeie, simtind cu adevarat cateva adevaruri nespuse despre minunata inventie : FEMEIA.
Femeia in ziua de azi a ajuns o forta.
Femeia independenta, femeia mama, femeia afacerist, femeia sotie, femeia puternica este aceea pe care o dorim cu totii alaturi, este cea fara de care voi, cei care ne conduceti si noua carora ne place sa fim conduse, nu ati putea exista.
A fost un mare om, un mare poet, un artist! Cititi-l, daca ati uitat sa o faceti!
Sa dam Poetului ce-i al Poetului!
Dumnezeu sa-l ierte!
Trocul
E noiembrie, vine iarna!!!!
