A fost odata ca niciodata intr-o tara frumoasa numita Cariera, un barbat. Stralucitor. Adorat de femei. De la distanta. Peste toate de undeva de foarte sus, Mama. Mama, singura persoana feminina care il poate intelege si sustine in profesie.
Adolescent, un baiat timid, invatand si pregatindu-se pentru admitere. Apoi pentru zeci de examene. Si, iata, o capacitate. Visat de femei ca fiind un sot ideal. Visat. In castelul lui, nu a intrat nimeni.
Nimeni nu a putut trece de Mama. Nimeni nu a gustat din bucatele gatite de ea. Nimeni nu a privit la acelasi televizor cu Mama. Nimeni nu a fost invitata. Pentru ca nu merita. Au trecut multi ani. Multi ani de relatii conformiste, in care nu a avut curajul sa fie liber. Sa alerge in ploaie si sa strige te iubesc, sa tipe daca asa ii vine, sa rada din tot sufletul, sa planga si sa uite de conveniente, sa vina cu iubita de mana acasa si sa-i spuna mamei: asta e femeia mea. Asa....prost platita....e a mea.
Nu stie sa gateasca mancaruri frantuzesti...nu are 200 de perechi de pantofi, nu joaca tenis, nu se trezeste la ora 6 sa mearga la piscina, dar e a mea. Bugetara mea. Da, mama, are studii superioare.
Ce bine i-ar prinde barbatului stralucit sa poata faca macar o singura data o nebunie. Poate ca s-ar declansa ceva in el. Si egoismul manifestat in relatie, s-ar transforma in pasiune fata de femeia de langa el si ar avea curaj macar s-o prezinte Mamei.
De partea cealalta, o femeie debusolata, simtindu-se vinovata ca a gresit undeva, bea o cafea in bucatarie, singura, asteptand un telefon.
Sus, in castel, o Mama se uita la televizor impreuna cu fiul ei. Singuri.
Orice asemanare cu personaje reale este total intamplatoare. Este o poveste auzita intr-o seara, la o masa la care se aflau si multe mame de baieti.
Cand ipocrizia te ia in brate
