Cand ipocrizia te ia in brate

Poate ne-ar fi mult mai usor daca nu am minti. Minciuna se aseaza pe noi in timp. O simt si o vad. Avem intotdeauna tendinta de a inflori. Putin, nevinovat. 

Mi-e teama de zambetul crispat al omului "bine crescut". 

Ipocrizia vine din minciuna, din crispare. Ce exercitiu minunat ar fi sa putem sa spunem ce gandim in mod civilizat, sa reactionam atunci cand avem senzatia ca cineva a calcat pe sufletul nostru. Fara sa se uite. Uneori, cei care au autoritate practica acest lucru. Si tacem. Imi pare rau de cate ori nu reactionez imediat. 

Ma mai linistesc cand scriu. Da, asta am inceput sa fac. Si mi se raspunde. Cred ca nu se asteapta, din moment ce toti simt nevoia sa fie extrem de amabili. Dar nu stiu cum sa procedez cu oamenii carora nu le scriu.

Imi pare rau de cate ori nu sunt in stare sa sterg zambetul fals care imi intra in ochi si in suflet. As vrea sa spun ipocriziei: lasa-ma. Treci pe langa mine, nu ma baga in seama, te rog. Dar nu. Ea se opreste si ma imbratiseaza. Ma ia in brate, ma strange, pana cand imi infloreste zambetul si mie. Si fug. Spre curatenia copiilor care spun "nu am chef sa vorbesc cu...", "nu vreau sa spun acum poezia" …nu vreau. Asta ar insemna sa-ti asumi ce se intampla dupa. Intr-o lume in care am senzatia ca nu conteaza nimic din ceea ce faci, ca nu mai exista repere….ma simt uneori mica. Fac eforturi sa nu abandonez. Fac eforturi.

 Si atunci alerg la oamenii frumosi de langa mine. Exista. Si asta ma linisteste.