Apoi a aparut varianta „Vreau primul!” care a gasit teren propice de indeplinire fiindca sora lui a fost atat de mamoasa incat l-a lasat de multe ori sa fie primul, "ca e mai mic". Si s-a invatat asa. Pana la 2 ani si 9 luni cand a inceput gradinita. Unde mediul nu a mai fost atat de fertil pentru "vreau primul", inclusiv in cazul uneia din activitatile lui preferate – aceea de a manca. Iar la gradinita in sala de mese se ajungea cu "trenuletul" unde el isi dorea mereu sa fie "locomotiva" ... in acelasi timp cu altii. Si ca sa-si revendice acest loc mult dorit, in prima zi a zgariat un baietel, in a doua a muscat o fetita, in a treia zi fetita l-a muscat pe el si in a patra zi s-a linistit. Ori ca s-a trezit si el muscat, ori ca a inteles ca toti ajung in acelasi loc si toti mananca in acelasi timp. El, de fiecare data insa ... portie dubla. Oare sa compenseze ca nu era mereu locomotiva?
Mie insa mi-a ramas reflexul sau instinctul de a-i satisface nevoile imediat ca atunci cand era mic. Desi ... de cele mai multe ori ma controlez si ma abtin sa nu sar la orice rugaminte de-a lui. Insa ... fie vorba intre noi, tresar automat la cea mai mica scanceala sau la orice "mami" al oricarui copil pe care il aud chiar si-n ... supermarket si abia in secunda doi, cand isi face si ratiunea loc peste instinct, imi dau seama ca nu-i copilul meu si chiar nu era cazul.
Am totusi in minte obiectivul de a-l invata sa astepte, sa aiba rabdare, sa stie ca nu totul i se cuvine pur si simplu pentru ca vrea, etc. Sigur, doar ca eu mi-am propus asta nu face ca dorintele lui sa fie mai putine sau sa dispara. Dar pot fi canalizate in obiective pentru care merita sa faca un efort, sa invete, sa lupte, sa astepte. "Vreau sa mananc toata mancarea din toate tarile!" a fost intampinata cu "Ok, au mai fost si altii care si-au dorit asta si asta fac acum. Uite, hai sa vezi la televizor emisiuni cu bucatari care calatoresc in diferite tari si invata si gatesc retetele de acolo. Asta vrei sa faci si tu?"
Alteori replica mea este: "Si eu vreau acum o casa pe malul marii (de exemplu). Dar nu se poate.", mai ales in cazul dorintelor cu sanse mici de realizare.
Insa ceea ce au invatat amandoi, in timp, e sa respecte timpul meu. Daca mananc si ei vin sa imi ceara ceva, ii spun simplu: "Mananc acum." Daca vorbesc la telefon, le spun: "Acum vorbesc la telefon." Fiica-mea deja a invatat sa spuna: "Mami, dupa ce termini ce ai tu de facut, ma ajuti si pe mine sa ... (imi scot rochia, de exemplu)?". Insa nu a fost asa de la inceput. Pentru ca eu nu am fost asa de la inceput. La inceput orice faceam, cand ei imi cereau ceva, eu executam. Am inceput sa schimb abordarea abia cand am realizat ca ma ridic de 5 ori de la masa pana termin de mancat, doar de dragul lor. Desi nu fara suparari la inceput, in timp au invatat sa respecte ceea ce fac, asa ca acum e bine.
Dar cand "Vreau acum!" vine insotit de urlete si se refera la pretentii sau "mofturi" cum le spun eu, ajung sa le explic ca rostul nostru ca parinti e sa le asiguram o casa, sa le dam mancare si haine, sa ne asiguram ca fac gradinita si scoala, sa se joace, dar nu sa le dam a 7-a masinuta rosie pentru ca asa are nu stiu cine. Uneori inteleg, uneori sunt suparati ca nu ma aliniez la dorinta lor, dar e un pas inainte in invatarea aceleiasi lectii.
Dar vreti sa stiti un secret? Si eu invat lectia in acelasi timp cu ei! Pentru ca uneori si mie-mi vine sa cumpar a 7-a masinuta rosie. Ca doar e atat de draguta! Si fiu-meu s-ar bucura atat de mult! Dar ma abtin. De dragul lectiei.
Uneori insa nu ma abtin sa le iau cadouri si le iau. Dar nu le dau. Le pun pe dulap si le dau la ocazii speciale. Fiindca nu vreau sa invete ca orice dorinta se indeplineste singura, imediat si usor, doar fiindca si-au exprimat-o. Dar vreau sa invete ca tin cont de ceea ce doresc ei si nu le bag pe gat ceea ce-mi place mie. Asa face chiar si Mos Craciun. Anul trecut fiica-mea vroia o papusa Alba ca Zapada de 1 metru si un laptop. Dar cum Mos Craciun nu poate sa care decat un singur cadou mare, a trebuit sa aleaga. A ales papusa si Mosul i-a adus-o. Iar anul asta stie ca Mosul ii va aduce ... laptopul. Dar ea exersa de mult. Are cativa ani de cand s-a invatat sa spuna cand vede ceva ce-si doreste intr-un magazin: "Mami, asta vreau sa-mi cumperi ... de ziua mea!" Se pare ca in cazul ei, lectia e aproape invatata. Fiu-meu mai are de exersat. Si eu impreuna cu el, fireste.
Spre binele nostru. Care bine? Binele de a-ti propune obiective personale si a lupta pentru ele, binele de a sti sa jertfesti placerea imediata pentru fericirea viitoare, binele de a sti cum sa ramai motivat, binele de a rezista frustrailor inerente in viata, binele de a-ti da libertatea sa gresesti, binele de a face fata esecurilor, binele de a putea sa te bucuri din toata inima atunci cand ai realizat ceva, binele de a fi un adult echilibrat si impacat cu propriile alegeri si cu sine. Chiar merita copiii nostri asta, nu?
Sunt copiii stangaci mai temperamentali si predispusi la furie?
Viata amoroasa a fetelor - subiect de discutie cu mamele?
