Teama de celalalt

Oare cum e mai simplu? Sa il iei pe celalalt, pe partener, asa cum e el, sau sa nu te gandesti prea mult la cum e el de fapt? In care caz  ti-ar fi viata mai usoara? Acceptandu-l asa cum e, cum s-a format in toti acesti ani de dinainte de a fi cu tine? Sau gandindu-te cat mai putin la cum e el si concentrandu-te mai mult asupra propriei tale persoane?

Acum depinde cum intelege fiecare comunicarea in cuplu si ce asteptari are de la celalalt. Daca te multumesti doar cu ce se intampla in dormitor (sau pe unde are loc actiunea) si nu ti-ai pus mari sperante, sau nu ai cine stie ce asteptari de la el, cred ca e ok sa nu iti pese prea mult de cum e el. Fireste, atata timp cat nu te deranjeaza felul lui mai mult taciturn, introvert, ce nu iti da de furca in momentele tale de exuberanta, in care vrei sa impartasesti ceea ce simti si gandesti, ceea ce ti s-a intamplat recent. Daca reusesti sa iti iei feed-back-ul de la restul familiei, de la prietene sau cunostinte si nu ai nevoie de parerea lui, de aprecierile sau sfaturile lui, atunci poate fi in regula sa il lasi acolo, in singuratatea din mintea lui.

Unele femei sunt multumite ca sunt casatorite si atat. Faptul ca si-au schimbat numele de familie, ca au facut un copil sau doi (sau chiar mai multi), ca au o casa impreuna cu acel barbat, este mai mult decat suficient. Desigur, nu te poti mandri cu un barbat ingalat, vesnic nepieptanat si nebarbierit, neingrijit. Stii ca nu il poti schimba (ca doar ai incercat asta de mii de ori de acum!), dar poti macar sa te intrebi de ce l-ai ales tocmai tu pe acesta. Tocmai tu, care ai anumite standarde de curatenie si igiena. Nu e neaparata nevoie sa mergi pe principiul: spune-mi cu cine…ca sa iti spun cine esti. Dar poti sta pe langa acest dicton, care are un oarecare sambure de adevar.

In decursul relatiei constati la un moment dat ca nu mai aveti ce va spune. Singurele cuvinte pe care le schimbati sunt cele uzuale, legate de casa, de copii, de lucrurile zilnice care "trebuie" facute. Iti zici ca o sa treaca, o sa reusiti sa iesiti din aceasta rutina, o sa reveniti la vechiul vostru ritm de a comunica. Dar timpul trece si nu se intampla nimic, nici o schimbare in bine, inspre cuplul acela, de la inceput, in care era suficienta o privire pentru a fi rostit un singur gand: al amandoura. La inceput te intristezi si iti conferi in adancul sufletului tau inca un dram de speranta. Nu e nevoie sa ajungi la batranete pentru intelege ca lucrurile nu se vor mai intoarce la cum au fost. Poate se vor mai schimba, dar nu asa cum ti-ai dori. Si atunci intelegi in sfarsit, ca omul de langa tine e intr-adevar alta persoana. Alta decat ti-ai dorit sau ai sperat tu sa fie. “Ruptura” aceasta e oarecum o copie a celei produse in prima copilarie, in care ti-ai dat seama ca tu si mama ta sunteti doua persoane distincte. Si atunci a durut, insa a compensat cu sentimentul de “eliberare”, de descoperire a propriei tale personalitati.

Spunem adesea ca ne cautam sufletul pereche. Speram sa ne gasim perechea ideala. Ce inseamna de fapt aceste cuvinte? Catre ce dorinta interna a noastra ne indeamna ele de fapt? Este posibil ca Platon sa fi avut dreptate la vremea lui. Dar asta s-a intamplat de mult, iar de atunci si pana acum, multe lucruri s-au schimbat in viata de cuplu.

Sa te casatoresti prea tanara nu e bine; sa te casatoresti prea in varsta, iar nu e bine. Cand esti mult prea tanara nu stii ce inseamna viata cu responsabilitatile ei. Esti mult prea optimista si naiva, crezi ca tot ce zboara poti sa prinzi si tu, ca toata lumea poate fi a ta. Cand esti prea in varsta ai trecut prin atatea incat nu te mai poti astepta la prea multe. Deci, pe undeva pe la mijloc ar fi de facut alegerile in viata.

La orice varsta ti-ai alege un partener alaturi de care sa traiesti, e bine sa nu iti fie “teama” de el. Sa nu te temi sa ii spui ce gandesti si ce simti si sa nu te temi sa ii asculti si lui parerile si opiniile. Chiar daca sunt diferite de ale tale, singura cale de a le afla, de a le descoperi si scoate la iveala e sa nu il lasi pe el sa se indeparteze de tine. Opreste-te putin inainte de a aluneca amandoi in directii diferite.

Copiii nu merita sa fie considerati doar un liant intre parinti. Au dreptul la mult mai mult de-atat. Casa e singura care va mai tine impreuna? Lucrurile pe care le-ati acumulat sau construit in timp? Atunci este cat se poate de trist. Pentru ca nu de la asta ati pornit si nu cu gandul de a reduce totul la material, la pragmatic. Ce ar mai fi ramas? Ah, acea legatura pe care ati stabilit-o atunci, la inceput, cand va era atat de bine unul cu celalalt, cand lumea toata nu mai conta, cand faptul de a fi impreuna constituia fericirea insasi. Probabil ca singura modalitate de a nu te indeparta de acea stare ar fi sa nu o lasi sa plece dintre voi. Desigur, depinde de amandoi, dar poti fi tu cea care sa il traga de maneca si sa il opreasca in loc, langa tine.