Singuratate: solutii practice pentru terapia despartirii!

"Terapia despartirii este necesar sa plece de la sondarea lumii imaginare, a fantasmei". Cum adica? Practic! Il rog pe autor sa ne dea mai multe detalii. Cu siguranta ne vor fi de ajutor."

Am sa selectez din numeroasele mesaje trimise acest fragment, caruia am sa-i aloc cateva randuri acum. Subliniam in articolul precedent existenta lumii comune, a realitatii sociale si cea a universului interior, a lumii imaginare.

In lumea reala, in lumea comuna tuturor, lucrurile par simple: doi oameni au fost impreuna iar acum sunt in locuri diferite. Din punct de vedere al lumii reale aparent nu e mare diferenta intre abandon si separare. Daca doi oameni nu mai sunt impreuna atunci e simplu – mergi mai departe si treci la urmatoarea relatie, etc. Daca ar fi asa – ar fi cu adevarat simplu.

Daca ar fi asa s-ar putea construi o strategie pe pasi in care, in lumea reala, lucrurile sa se intample cumva. Exista numeroase incercari de constituire a unei modalitati de lucru cu o situatie de abandon sau separare. Iar aceste incercari sugereaza ca exista o solutie valabila pentru orice persoana la o situatie data. Daca ignoram lumea interioara, care prelucreaza intr-un fel datele, atunci poate ca am gasi o solutie la ce este de facut.

Totusi aceasta varianta este imposibila si este motivul pentru care ceea ce se intampla si „face” o persoana nu este valabil pentru o alta. Doua situatii de separare sunt intelese, simtite diferit de doua persoane. Chiar daca senzatiile sunt la fel, modul in care se produce prelucrarea lor este diferita.

Sa luam o situatie oarecare, sa spunem cum spune „soarec” in comentarii – „este evolutie, nu tragedie”. Sa presupunem asa – ca cineva aflat intr-o situatie de separare ajunge sa creada ca lucrurile stau asa. Ce face acea persoana de fapt? Incearca sa excluda suferinta, simtirea, trairile personale. Cum o face? Incercand sa se convinga printr-un gand, prin intelect, prin convingerile culturale de ceea ce se petrece. Cum este lumea lui interioara? Este o lume in care acest mecanism se produce. Ce are ea de facut? De a lasa travaliul despartirii sa se produca, de a lasa trairile sa se manifeste. Este ceea ce ii sugerati voi, in comentariile la comentariul lui. Simtiti absenta suferintei, a trairii si incercati sa ii spuneti – „dar exista si traire”. Acest mesaj este valabil si este ceva de facut pentru cineva care se bazeaza pe acest mecanism al intelectualizarii.

Dar ceea ce ar fi ok pentru aceasta persoana nu este adecvat pentru alta. O alta situatie sugerata de comentariile voastre pleaca de la ideea ca celalalt prin investire, timp impreuna a devenit foarte mult, a devenit unica persoana de referinta. Suferinta, trairile se manifesta din plin si mi se pare ca anagabriela descrie: "Dar, cand pierderea se produce dupa 25 de ani se naruie cerul peste tine... "

Cred ca sunteti de acord ca e o imagine apocaliptica. Intrebarea aici este: cum s-a ajuns ca o persoana sa reprezinte atat de mult incat despartirea de ea sa reprezinte asa de mult? De aici plecand, nu am acces la mai multe informatii, asa ca nu am cum sa dau un raspuns, se reconstituie o imagine. Fara sa ma refer nemijlocit la cea care a postat comentariul, este posibil ca acest tip de relatie sa conduca la o idealizare masiva. Aici este vorba de a intelege cum este acea persoana in realitatea sa si ce din ea a facut ca acest gen de relatie, acest mod de a relationa sa fie posibil. Este evident ca singur nu ai cum sa faci asta, intrucat afectele vor inunda totul in jur. Aici punerea in cuvinte impreuna cu altcineva are sens. Dar acel altcineva este necesar in primul rand sa aiba capacitatea de a intelege, de a trai impreuna si capacitatea de a intelege dincolo de afecte ceea ce se intampla.

Evident acestea sunt abordari date de psihoterapie. Este putin probabil ca ele sa fie accesibile in viata obisnuita, unde celalalt are suficiente preocupari pentru a aloca un timp suficient de mare unei persoane in aceasta ipostaza. Consider ca acestea sunt solutii curate care urmaresc sa vada cum este lumea interioara.

Un mod de „a face” obisnuit este solutia narcisismului reparator. Prin intoarcerea intr-un mediu sigur, stabil, constant, securizant o persoana ajunge sa se repare pe sine recastingandu-si siguranta de sine, etc. Acest mediu poate sa fie oferit de prieteni, de familie, de o alta relatie. Lucrurile se intampla natural, nu este ceva special de facut. Din pacate, aceste medii sunt rare intr-o societate care nu mai este traditionalista si care este intr-o permanenta separare.

Ce e de facut?

Nu exista o solutie universala, nu exista o strategie valabila pentru oricine. Doua situatii sunt diferite intrucat lumea interioara este diferita. Mecanismele de aparare sunt diferite, istoriile sunt diferite, persoanele sunt diferite ca urmare si abordarile sunt diferite iar o solutie este necesar sa urmareasca ceea ce este diferit (fantasme, dorinte, investiri, trairi).

Si, nu in ultimul rand, sa fac putina reclama breaslei psihoterapeutilor – ei sunt oameni care au invatat sa asculte lumea interioara a celuilalt si sa vada impreuna cu celalalt ceea ce se intampla in aceasta lume.