Nu stiu cate persoane vor fi citind ceea ce scriu eu aici, sau cand voi mai avea ocazia sa trec pe aici, dar cert e ca nu m-am putut abtine sa nu scriu cat de mult ma bucur ca s-a incheiat prima sesiune din existenta mea. Pentru multi poate ca e un fapt banal, dar pentru mine, boboc cu aspiratii spre stadiul urmator (nu spre gasca sau spre alte natii de inaripate, ci spre statutul de student veritabil) a fost o emotie destul de puternica. Soarta a facut, cred, ca la 12.00 sa iesim din sala in care am sustinut ultimul examen. Eu si inca doua colege (am stat pe acelasi rand de banci) si sincera sa fiu nu am reusit sa ma abtin de la a le imbratisa. Asa de repede a trecut primul semestru. Si a fost atat de plin, atat de bulversant. Doamne, ce de-a mai emotii inainte de examene. Oricat de bine stiam materia era un sentiment care se transmitea de la unii la altii mai rau ca un virus. Ochi rosi de nesomn, care aprinsi de emotie, care stinsi de teama. Eram cu totii ca niste copii inaintea inceperii gradinitei si cei ce au copii mici cunosc prin ce trec odraslele lor in asa momente. Ei bine, asa eram noi, ditamai studentii.
Nu-mi vine sa cred cat e de frumos la facultate. Nu as fi crezut niciodata ca o grupa de studenti poate fi atat de omogena cam ca o clasa de elevi. Ma asteptam ca diferentele de varsta (in cazul celor la a doua facultate) de stare materiala sau diversitatea locurilor din care provenim sa ne faca oarecum distanti unii de ceilalti. Dar noi parca ne-am cunoaste de cand suntem. E placut sa vii intr-un loc strain si sa primesti zambete, intrebari, saluturi. Pot spune ca eu una la "scoala" devin alt om: daca acasa sunt atat de serioasa (stand tot timpul cu nasul in carti nici nu-mi inchipui pe cineva sarind intr-un picior oricat de fascinanta ar fi materia, ca la un moment dat orice obligatie devine covarsitoare atunci cand nu iei cate o pauza) la "scoala" nu ma mai pot opri din glumit si din ras. Ce-i drept, imi place sa-i fac pe ceilalti sa zambeasca, chiar sa rada cu gura pana la urechi daca e posibil. Buna dispozitie e intotdeauna revigoranta(mai ales in sesiune).
Si am ajuns si la bine meritata si muuuult asteptata vacanta dintre semestre in care ne reincarcam bateriile, ne pregatim trupeste si sufleteste pentru urmatoarea repriza de "luminare intelectuala", ne mai zgariem cate un pic pe fata ca nu putem pleca fiecare pe la casele noastre din cauza drumurilor blocate si ca sa ne mai consolam ne facem din televizor un bun tovaras pentru o parte semnificativa din timpul nostru de zi cu zi. Ei si aici alta durere: politica de doi bani, catastrofe peste catastrofe, cancan-uri si cam atat.
Si ma intreb si eu din cand in cand: da' bine, dom'le, da' chiar in halul asta a ajuns Romania noastra? Da' chiar e nevoie sa se perinde prin fata camerelor ultimele mizerii si ultimii mizerabili? Nu spun mai multe pentru ca sunt convinsa ca stim fiecare dintre noi ce se prezinta si ce se mai discuta pe la televizor. Dar ma intreb si eu, umil necunoscator, unde e acel roman mandru pe care il stim din vorbele celor din urma noastra? Oare chiar a pierit cu desavarsire sau mai exista? Eu vreau sa cred ca inca exista si ca spiritul sau pur s-a pastrat nealterat. E acel om care se pastreaza departe de mocirla mondena si care, ferm, pastreaza ceea ce a primit de la stramosii lui: modestie, nu umilinta, curaj, nu tupeu, bravura, nu vanitate sau fanfaronada.
Poate ca in ceea ce scriu exista o oarecare lipsa de coerenta, dar stiu ca unii vor intelege "seama de cuvinte" pe care le insir aici. Sunt furioasa oarecum ca multi au inceput sa ne faca de ras fara sa ne cunoasca poporul indeajuns de bine, fara sa stie ca romanii nu sunt cei care se dau in stamba la tv si in presa dandu-si care mai de care cu stangul in dreptul pentru a se face remarcati. Sau poate ar trebui sa ne consideram superiori celor ce arunca cu pietre noi pentru ca ei sunt necunoscatori si nu stiu sa vada decat ambalajul, stratul de suprafata (paradox: in acelasi timp si cel mai de jos= josnic)?
Odata imi doream sa devin jurnalista. Mi-am dorit din suflet inca de cand eram mica si o vedeam pe Dana Razboiu prezentand jurnalul. Era si o coincidenta de nume care imi dadea aripi oarecum. Si poate ca as fi reusit. La un moment dat soarta mi-a scos un cale un om (calatorise printr-o multime de tari si asta m-a impresionat, pe mine visatoare de meleaguri noi) si a venit vorba despre ce vreau sa devin. I-am raspuns foarte entuziasmata si sigura pe mine. Am primit o replica dureroasa, dar realista: exista intotdeauna posibilitatea sa te afunzi in noroi in meseria asta. M-am mai gandit si mi s-a parut ca avea dreptate: ce as fi putut face eu, jurnalist proaspat iesit de pe bancile facultatii printre atatia altii, fara cineva care sa ma sustina? Sau sa ajung sa fug dupa cine stie ce personaj mai mult sau mai putin de apreciat si sa ma imbulzesc ca oamenii la reduceri si promotii in super-market-uri?Urat.
Ideile sunt multe. Dar ia si mai mult timp sa le pun in ordine. Noaptea e un sfetnic bun se spune asa ca pentru sanatatea mea ar fi indicat sa-i ascult sfaturile si sa-mi parasesc acest prieten langa care ma aflu acum intrucat e oarecum daunator ochilor mei. Noapte buna, Romani si tie, Romanie!
Idoli de nimic...
