Satul în care poți vedea cele mai „suparate” animale

La fel ca oricare alt sat indian, în Kajalheri vei găsi copaci speciali, case din lut, drumuri nepavate, tufișuri neîngrijite și o viață modestă, dar aici vei mai întâlni și un grup de bărbați care stă pe marginea unui iaz și deși toți au priviri relaxate, ei sunt de fapt la muncă. Aceștia păzesc 400 de țestoase cu cochilia moale, care trăiesc acolo de peste 100 de ani și continuă să se dezvolte liniștite, datorită eforturilor localnicilor, care le-au transformat în prioritatea lor, astfel încât locul nu este niciodată lăsat de izbeliște.

Țestoasele Nilssonia gangetica aparțin speciei Trionychidae și sunt unice în Asia de Sud, drept pentru care organizația International Union for Conservation of Nature’s (IUCN) le-a catalogat ca fiind vulnerabile și le-a pus pe lista roșie. Aceste țestoase arată diferit de celelalte, având gâtul tubular și cochilia moale extrem de plată. Din păcate, 30-40 de tone dintre acestea sunt comercializate săptămânal pe piața din Asia de Est și acest fenomen nu poate fi oprit, deoarece carnea lor este considerată o delicatesă pe piața din Asia și cochilia este vândută drept mască pentru turiștii amatori de suveniruri, iar unele sunt păstrate drept animale de companie. De asemenea, pescuitul profesional de devenit o problemă pentru ele, fiindcă rămân blocate în plasele lăsate de pescari în apă.

Locuitorii din Kajalheri cred că aceste țestoase le aduc noroc și chiar le venerează, vorbesc cu ele și le salvează din tot felul de situații neplăcute. Când una își depune ouăle pe mal, sătenii se asigură că acestea nu sunt sparte sau mâncate de alte animale sălbatice și autoritățile nu permit pescuitul în acest iaz. De asemenea, cei care locuiesc prin preajmă au grijă să nu aprindă luminile puternice după o anumită oră, ca să nu le deranjeze sau dezorienteze, întrucât aceste țestoase protejate au un anumit orar de masă și aleargă fericite la mal, când aud pe cineva bătând din palme.

Este ceva ce merită văzut măcar pentru efortul pe care îl depun oamenii de a le supraveghea zi și noapte sau pentru poveștile localnicilor foarte bătrâni care își aduc aminte cum n-au plecat niciodată din sat, nici măcar o zi, de dorul pe care l-ar fi produs lipsa hrănirii țestoaselor.