Relatia de cuplu: Ce faci cand singuratatea isi face loc?

Singuratatea devine o modalitate de a nu putea sa fii cu cineva intr-un mod satisfacator. Acest mod devine o forma care deranjeaza si care genereaza o stare de permanent conflict.

Spre exemplu, tendinta de a fi cu diferite persoane, de a avea multe cunostinte sau multe relatii sexuale sunt deseori forme de singuratate. Aparent, este vorba despre a fi cu cineva, insa, daca reusim sa analizam ceea ce se intampla de fapt observam ca nu prea conteaza cu cine este persoana respectiva. Ea nu este unica si relatia nu este unica. Am putea spune ca persoanele sunt interschimbabile.

Cum se intampla acest lucru? Un aspect important este faptul ca, daca o persoana nu este disponibila pentru o relatie sexuala, aceasta nu devine o lipsa, ci este inlocuita in scurt timp cu alta. Cand vorbim de relatie, vorbim si de momentele de absenta fizica ale celuilalt. Aceasta situatie produce un afect, genereaza dor, lipsa sau alte sentimente. Tendinta nu este de a-l inlocui pe celalalt, ci de a-l astepta. Aceasta stare genereaza o relatie care continua in plan psihic si in momentele de absenta fizica. Daca sotul e plecat de acasa, el este asteptat. Atunci cand nu este asteptat, ci inlocuit cu cineva, nu mai putem sa vorbim de relatie in sensul psihic.

Celalalt nu pare suficient de individual in momentele de singuratate, ci mai mult are o stare grupala, apartine unei categorii, face parte din randul barbatilor sau femeilor compatibili sexual. Ar vrea sa fie cu acea persoana pentru ceea ce are si nu pentru ceea ce este. Iar toti sau toate cele care au acea calitate sunt o categorie. Adica daca relatiile tale sunt in permanenta schimbare cu diversi parteneri ei constituie o categorie din care poti selecta. Fiind o categorie, faptul de a te simti singura devine o consecinta fireasca.

Ma refer in special la situatiile care duc la relatii sexuale pentru ca ele sunt cele mai vizibile. Social, acest comportament este condamnat, desi aspectele sale psihologice par foarte negate. Reactia sociala este data de aspectul de libertate absoluta pe care aceste persoane par sa-l simta. Cei care se gasesc in relatii resimt de multe ori si neplacerile acestui fapt, partenerul, daca ramanem in sfera cuplului, nu este intotdeauna de acord, are dorinte proprii, se manifesta in moduri neplacute, confera responsabilitate. Singuratatea pare sa te protejeze de acest tip de probleme, dar ascultand pacientii si observand oamenii, remarc ca nu pare dorita.

Singuratatea nu pare dorita pentru ca de multe ori este confundata cu o stare de independenta. A fi singura si a fi independenta sunt doua notiuni complet paralele care nu au decat o legatura aparenta intre ele. Ambele se invata inca din copilarie si insotesc ca stare sau ideal omul pe tot parcursul vietii sale, insa, acesta este de multe ori in cautarea independentei si incearca sa scape de singuratate.

A fi singur este aparent o stare de independenta dar apare intrebarea – fata de cine? Pentru a fi independenta este necesar un reper – independenta fata de societate, parinti, aer sau partener? Singuratatea este mai curand o stare absoluta, nu are un reper, ci este o traire permanenta si atotcuprinzatoare.
Probabil ca un ideal de independenta care ar suna asa ar crea tot felul de reactii: "Vreau sa fiu libera, sa stau acasa si sa am grija de copii si sa fiu intretinuta de sot.”.