Realitatea in Oglinda Fermecata

Ce va spune zicala "Sa moara si capra vecinului"? Ca suntem invidiosi sau rai? Poate… Dar mai insemnat de atat mi se pare faptul ca vecinul este atat de important pentru noi incat observam ca are o capra, care capra traieste – spre deosebire de a noastra…

Cat din timpul, atentia si energia noastra le-am dedicat vecinului? Nu putin!

Mi se intampla adesea sa aud oameni spunand: “X este destept” (subintelegem “mai destept decat mine”), “Y are experienta” (“spre deosebire de mine”), “eu nu sunt ambitios ca P”, “Z este un prost” (“eu sunt mai destept decat el”), “daca as avea eu norocul lui S…”, s.a.m.d.

Acest fel de a privi lucrurile sau mai bine spus de a ne privi pe noi insine, ma duce cu gandul la unul dintre stadiile dezvoltarii copilului, pe care il gasim explicat pe larg in teoria stadiilor dezvoltarii copilului, teorie dezvoltata de Margaret Mahler (1897-1985) – medic si psihanalist de origine maghiara. Stadiul la care ma refer este etapa diferentierii sau separarii, care incepe cam pe la 8 luni, dupa ce copilul a capatat sentimentul de incredere (intr-o faza anterioara, aceea de simbioza cu mama). In acest stadiu al dezvoltarii, copilul incepe sa faca diferenta intre el si mama, incepe sa perceapa conturul mamei ca pe ceva separat si incepe sa exploreze acest ceva: s-o traga de par, de urechi… Cu alte cuvinte incepe sa-si dea seama ce este el sesizand ce nu este el, cumva prin eliminare. Este o faza incipienta a formarii Eu-lui.

Daca ne gandim putin la cele amintite anterior, despre modul in care multi adulti “se vad pe ei” si corelam informatiile, putem ajunge la o concluzie destul de trista. Se pare ca unii adulti raman cumva ancorati in acest stadiu primitiv al dezvoltarii Eu-lui si nu reusesc sa se recunoasca, sa-si constientizeze propria persoana decat printr-un cvasipermanent proces de comparatie, de raportare la ceilalti.

Un exercitiu bun pentru constientizare este sa ne privim in oglinda. Dar nu dimineata cand ne pregatim de plecare, nu pentru a ne aranja parul, a ne barbieri sau a stoarce un cos…ci pentru a sta doar cu noi insine, pentru a descoperi ceva nou despre noi. Si chiar daca unele lucruri “nu se vad” sau asa ne inchipuim noi, s-ar putea sa avem surpriza de a descoperi acele aspecte din noi care in mod normal nu se vad in oglinda.

Apoi, o continuare la fel de buna a acestui prim pas, ar putea fi reconectarea la propriul corp. Suntem atat de obisnuiti sa ne raportam la exterior, sa fim activi, sa ne promovam o anumita imagine, “sa iesim din noi”, incat nu ne mai dam seama de realitatea propriului corp. Poate fi o adevarata provocare sa incepem sa sesizam multitudinea de senzatii, de semnale pe care ni le transmite propriul corp si sa re-invatam un limbaj comun.

La o simpla intrebare “Ce simti acum?”, cei mai multi oameni raspund “Nu stiu.” Nu este trist ca nu stim sa recunoastem limbajul propriului nostru corp sau ca nu mai avem cuvinte sa numim acele senzatii din corpul noastru? De ce un om inteligent, cu un nivel cultural adecvat, cu un vocabular elevat si cu obisnuinta de a face o conversatie placuta, nu stie sa vorbeasca despre ce simte?

Ceva s-a intamplat cu el… La un anumit moment din viata, din experienta lui, probabil in mod implicit (inconstient), "a hotarat" ca ceea ce simte nu este important pentru el, pentru viata lui. Apoi, dupa atat de multa vreme incat a uitat acest "incident", este obligat de corpul lui, de viata care nu palpita decat in acest corp, sa reconsidere acest aspect. Ajunge sa constientizeze de obicei intr-un mod neplacut, ca ii lipseste ceva…dar nu mai stie ce.

Trebuie sa se implice, sa munceasca constiincios pentru a recupera acest “ceva” pierdut pe drum, caci drumul este lung si sinuos si nu il poate parcurge doar cu jumatate din el.

Probabil ca din acest punct am putea divaga catre o alta poveste - aceea a lui Statu-Palma-Barba-Cot jumatate om calare pe-un iepure schiop…dar o vom face altadata.

Acum luati o oglinda si priviti-va cu atentie si rabdare…