Ne despart 27 de ani, acum ne despart si cativa km, dar ma trezesc cu ea in gand si adorm cu ea in gand. Ma simt legata de aceasta fiinta prin legaturi ancestrale, organice,profunde, inexplicabile adesea. Desi traditia populara a dat verdictul: esti mama, e normal sa simti asa!
Cand am nascut-o asistenta mi-a spus cu o urma de regret: Stii ce e??? De unde, eu , logic , am concluzionat,: Da , fata, dar are un glas atat de frumos! Ei, echipa medicala, nu observau, dar eu am remarcat de atunci ca din multitudinea copiilor se distingea prin glasul catifelat.
Am spus-o si o repet: nu pot descrie ce bucurie imi aduce in suflet rasul ei. E ce poate fi mai frumos. Atunci sunt convinsa ca fata mea e multumita. E cristalin, galgaitor, te imbata ca un parfum de crin cu fericirea ce o simti ca invadeaza spatiul.
De-a lungul celor 21 de ani, am trecut impreuna prin multe: temperamentul ei, mostenirea genetica, greselile mele in educatie, dar tot timpul am incercat sa gasesc noi si noi argumente, metode sa-i arat drumul cel bun. Intotdeauna m-am lovit de un zid.Dar nu poti, nu ai cum sa-ti lasi copilul in voia sortii si sa zici ca-ti iei jucariile si pleci. Asa ca am perseverat.
Si azi nu imi pare rau. Cel putin 80% din ceea ce am debitat eu de-a lungul anilor a prins rod. Sunt cativa ani de cand constat cu bucurie ca samanta depusa cam aiurea de mine face o plantuta destul de viguroasa pentru varsta ei. Acum a inflorit. Frumusetea florilor si mirosul imbatator atrag ca un magnet albinutele din jur. Ma bucura ca are multi prieteni, ma bucura ca pot iesi cu ea in lume fara a-mi fi rusine . Si in asteptarea rodului mai ud, mai smulg buruienile din jur, mai ma agat in ramurile ei.....Eeei, nu traiesc degeaba!
FERICIREA
