Mi-e foarte dor de bunica mea. Deseori ma surprind vorbind foarte mult despre ea... Nu am mai sunat-o de ceva vreme... Ceva ma opreste. Simt o teama. Teama ca totul devine prea real. In mintea mea e idealul, e ceva foarte puternic. In secunda in care o ating, o vad, o respir, simt ca ceva se rupe... E ciudat. Oare e normal sa mi se intample asta?
Acum cateva zile ne-am facut cadouri intre noi, colegii de grupa de la facultate. Regula a fost sa nu se stie de la cine primim cadou.
Cand colega a primit cadoul de la mine am urmarit sa vad reactia. S-a bucurat cu adevarat. Am simtit apoi o bucurie imensa ca am putut darui cuiva un moment de bucurie, un zambet, o emotie. Chiar daca acea persoana nu va stii de la cine a fost daruit zambetul, eu am vazut reactia si pentru mine a fost Totul.
Azi ma certam cu iubitul meu care din noi sa inchida skype-ul. I-am spus si am insistat sa inchida el. L-am rugat continuu o ora sa inchida el. El ma ruga sa inchid eu, eu il rugam sa inchida el.
Ma intreaba :"De ce? De ce sa inchid eu? De ce insisti? Nu pot sa inchid, nu e frumos, inchide tu."
Eu ii raspund: "Mi-e foarte greu sa inchid eu, de fiecare data cand o fac sufar. Prefer sa inchizi tu."
Acum va rog sa va puneti imaginatia la incercare. El pare un barbat foarte rece. Adica genul de barbat care nimic nu il atinge. Nu a varsat o lacrima niciodata, nici macar in situatii foarte critice.
In secunda in care i-am spus acea fraza, din ochii lui s-au scurs lacrimi si mi-a spus: "TE iubesc foate mult!!!!! Tu esti iubita mea! Plang !Ai vazut! Sa nu mai spui ca nu te iubesc si nu am plans dupa tine!!!! Nu stiu daca am fost vreodata mai impresionat de doua vorbe !!!
Dar stiu ca asta seara am fost...
Cu ocazia asta ai aflat cat te iubesc..."
Nu am vazut niciodata o lacrima pana in clipa asta de la el, m-a uimit oarecum reactia, mai ales ca stiu ca el nu plange, nu se emotioneaza niciodata!
Simteam ca o iubesc si mai mult.
Se apropie perioada Sarbatorilor.
