Ele se observa cu usurinta – cel mai clar la cele care sunt singure dar si la cele care sunt in tot felul de incurcaturi sentimentale, prinse in relatii de cuplu lipsite de viitor, in esecuri repetate sau sunt cu cineva care se gaseste la mare distanta, uneori chiar in camera vecina.
Ele repeta aceste comportamente si in relatia cu rudele, cu colegii sau cu terapeutul. Multe dintre ele nu reusesc sa solicite o psihoterapie. Acest lucru nu are legatura cu inteligenta lor. Ei stiu despre asta si se simt atrase de idee insa o parte inconstienta a lor le impiedica sa faca asta. Constructia obisnuita despre asta este: „eu nu am nevoie de psihoterapie” sau „ma descurc singur/a”. Ambele variante exprima in mod evident conflictualitatea lor.
Sa urmarim acest rationament „eu nu am nevoie de psihoterapie” Daca nu ai nevoie de ceva, atunci nu te gandesti la asta. Raspunsul ar fi corect atat timp cat ar exista o intrebare – intr-un dialog ar fi logic sa fie un raspuns de acest tip. In momentul in care exista aceasta afirmatie, apare implicit si intrebarea – de ce sa iti pui aceasta problema? Pentru ca ea a fost pusa deja. Lectura acestei afirmatii este: „Eu am nevoie de o psihoterapie dar o parte din mine se opune acesteia”.
De ce acest exemplu? In primul rand pentru ca prin natura profesiei imi este cunoscut. In al doilea rand pentru ca acest tip de rationament este dominant la persoanele care au aceasta dificultate de a fi cu cineva. „ma descurc fara parinti”, „nu mai vreau sa am de-a face cu mama”, „eu nu am nevoie de un barbat in viata mea”, etc. Aceste tipuri de rationament, expresia a unui conflict major si care pune in discutie capacitatea de a fi cu cineva este o trasatura fundamentala a suferintei psihice.
Dorinta de a fi cu cineva nu este dublata in aceste situatii de placerea de a fi cu altul. Persoana nu gaseste placerea desi ea stie ca exista. Acest „stiut” nu este insa constient ci inconstient. Am putea spune ca exista vaga impresie ca in trecut a existat o placere in a impartasi o experienta comuna. Dar aceasta placere nu este accesibila. Ce poti sa faci cu o dorinta pe care nu reusesti sa o satisfaci iar daca reusesti constati ca „iese prost”? Sa nu o anulezi, sa o stergi, sa o negi. In toate aceste formulari vom regasi cu usurinta aceasta teama – „si daca va iesi prost iarasi asa cum a fost in toata viata mea?” pare a se intreba de fapt protagonistul nostru.
De multe ori pentru a reusi sa depaseasca acest conflict, aceasta teama, protagonistul are nevoie de o stare de rau pe care sa nu o mai poata duce. Ca este vorba de a se pune in situatii economice imposibile de tip demisie, pierderea locului de munca sau alte situatii in care fara celalalt se pune problema supravietuirii. Iar atunci cine te poate salva? De obicei parintii sau un partener. In aceste situatii se depaseste imposibilitatea relatiei pentru ca este dat de probleme reale pe care nimeni nu le poate nega.
In psihoterapie situatia este similara numai ca starea este una de rau psihic. Si atunci o persoana cere o psihoterapie pentru ca se simte foarte rau. Ea nu se adreseaza pentru a reusi sa fie cu celalalt si a se identifica in conformitate cu sexul si varsta sa ci pentru aceasta stare de rau. Aceste persoane intreba „cat dureaza?” adica cat de repede pot sa plec din relatia cu tine, terapeut.
In spatele tuturor acestor dileme se regaseste insa aceasta suferinta profunda de descoperire a modului in care reusesc sa fie in relatii, sa fie cu ceilalti, sa reuseasca sa se integreze intr-o familie, cu proprii copii, etc. dar toate acestea presupun un demers profund in care partea inconstienta este decisiva. Veti regasi in multe atacuri la adresa familiei, generatiei anterioare sau psihoterapiei aceasta dorinta de a fi cu celalalt si incapacitatea de a se regasi in ea.
Claudiu Ganciu
Psihoterapeut de orientare analitica
Centrul de Psihoterapie de Cuplu
0722 453 906
[email protected]
Despre speranta si disperare
Cand dragostea doare - ce e de facut
