Despre speranta si disperare

„Speranta moare ultima” se spune. Dar de ce moare ultima? Pentru ca pana la ea mai exista totusi o... speranta.

Cand vorbim despre speranta, am parea ca vorbim despre o dorinta de a fi altfel, de a ne atinge scopurile, etc. Dar cand intalnim aceasta pozitie de speranta, ne putem pune mai multe intrebari. De ce avem nevoie de speranta ne putem intreba. „Am speranta ca voi intalni un barbat cu care sa ma inteleg”. Este o asteptare, am putea sa spunem cu usurinta. Femeia respectiva se asteapta sa intalneasca acest om care sa-i raspunda dorintelor sale.

Ce este evident este ca nu l-a intalnit. Atunci am putea afirma ca speranta exprima o lipsa a obiectului dorit. Speri sa se intample ceva care este in conformitate cu o dorinta. Si totusi speranta nu este doar dorinta si expresia acesteia. Mai are si o alta conotatie. Realizarea dorintei este plasata undeva in viitor sau poate intr-un timp cosmic, de basm.

„Acum nimic nu se intampla, poate candva”. Aceasta poate sa fie o alta traducere a frazei de mai sus. Din acest punct de vedere am putea sa spunem este o incercare de impacare cu prezentul si o plasare a dorintei intr-un viitor. Aceasta constructie ar fi un bun sistem de aparare fata de nemultumirea prezentului.

Disperare este opusul – ea arata ca persoana respectiva este disperata ca nu poate sa isi realizeze dorinta. „Sunt disperata ca nu intalnesc pe nimeni cu care sa reusesc sa am o relatie” este o neimpacare si neacceptare a situatiei date. Daca speranta este ceva pasiv – nimic nu se intampla acum ci lucrurile se vor intampla, disperare pare din aceasta perspectiva ceva activ – eu vreau ca lucrurile sa se intample acum.

Am putea spune ca daca speranta vrea sa evite intalnirea cu propria dorinta, disperarea incearca sa o exprime in ciuda realitatii. Am putea spune ca ambele nu sunt atitudini favorabile dorintei dar amandoua exprima caracterul de fiinta vie a unei persoane.

Daca speranta este pasiva, disperare (absenta sperantei) este activa si obliga o persoana sa actioneze. Faptul ca disperarea face ca actiunea sa fie... disperata, nu ii anuleaza caracterul activ. Speranta nu indeamna la actiune ci la situarea in expectatie, este o atitudine pasiva.

Am vazut pacienti disperati dar nu am intalnit niciodata unul care numai spera ca va fi mai bine. Pierderea sperantei este mult mai frecvent o modalitate de mobilizare a persoanei si de multe ori utila. Dar in cealalta extrema disperare poate duce la actiuni impulsive si riscante.

Pana la urma daca te lovesti de o problema, ce ai prefera? Sa speri ca realitatea va rezolva situatia si nu este nevoie de implicarea ta sau sa devii impulsiva si sa rezolvi intr-un mod disperat situatia? Daca ambele situatii sunt duse la extrem, aceasta face ca si raspunsul pe care il dai este probabil niciuna din variante nu este adecvata.

Dar si speranta si disperarea presupun o atitudine fata de dorinta proprie. Exista si persoane care nu sunt capabile nici sa spere si nici sa dispere. Acestea au un ideal neutru, ele incearca sa traiasca intr-o lume in care dorintele nu exista, o lume falsa. Nu stiu sa isi exprime trairile si, implicit, nici dorintele.