Nasterea astrometeorologiei

Una dintre cele mai vechi lucrari de astro-meterorologie apartine lui Robert de York, un calugar care a trait in prima jumatate a secolului al 14-lea (se pare ca a murit de ciuma in 1345).

Robert ar fi publicat, la York, in 1325, o lucrare privind prezicerea vremii in care se oglindeste o gandire originala. Dupa un preambul lung despre natura celor patru elemente si relatia lor cu vremea terestra, el instituie relatii intre stele si posibilitatea estimarii meteorologice -  ploaie, inghet, grindina, zapada, vant si furtuni, mareele, precum si pentru ... ciuma cutremur, razboaie si revolte.

William Merlee sau Morley, un coleg de la Merton College, Oxford, si rector la Lincolnshire nu a fost doar un astro-meteorolog, dar este primul englezul care a tinut o evidenta detaliata a vremii pe o perioada de sapte ani. Folosind aceste inregistrari, el a alcatuit un discurs pe teme de meteorologie, structurat pe douasprezece capitole, in care nu numai ca se discuta despre semnele de vreme buna sau vreme rea, ci le si interpreteaza. 

Desi o face empiric, Merlee foloseste nu doar propriile sale observatii, ci si pe cele ale agricultorilor si ale marinarilor. Pe continent, Enno von Wurzburg a redactat un studiu, in paralel, lucrare foarte asemanatoare cu a lui Merlee in care a incercat o prognoza astrologica pentru zapezi grele, furtuni, vanturi puternice si alte fenomene.

Astrologia a devenit preocuparea oamenilor, indiferent de categorie sociala, de la cea mai inalta, Leo Hebreus facut predictii pentru Papa Benedict al XII-lea si Clement al VI-lea. Ioan de Murs a fost comandat de catre pap Clement al VI-lea pentru calendarul astrologic in care a prognozat moartea Papei in 1352. De Murs a fost un astronom cunoscut pentru lupta sa in a reforma calendarul. In Anglia, Ioan Eschenden a scris o serie de lucrari astrologice care seamana intrucatva ca si format si continut cu almanahurile care urmau sa prolifereze in secolele 16 – 17.  

Dar in afara de prozelitism, argumentul teologic era extrem de persuasiv. Sa-l amintim doar pe Thomas Bradwardine (1290-1349), cunoscut sub numele de "medicul profund", cancelar al Universitatii Oxford si profesor de teologie, capelan si duhovnic al lui Edward al III-lea si in 1349, ajunge Arhiepiscop de Canterbury, ca la numai o luna apoi, sa moara.

In Fii Causa Dei, lasand deoparte exaltarea si fatalismul, Bradwardine a aparat spectaculos astrologia, a facut o analiza a lucrarilor ptolemeice, sugerand ca este o obligatie crestina sa se ia in considerare efectele pe care planetele le au asupra caracterului omului, precum si pentru a cultiva caracteristicile pozitive pentru  suprimarea celor rele in educatia unui om. Rezumand, Bradwardine sugereaza faptul ca toti teologii ar trebui sa studieze astrologia, stiinta corpurilor ceresti si, prin urmare, stiinta cea mai apropiata de Dumnezeu, ceea ce nu a fost opinia unanima a tuturor teologilor.

John Wycliffe (c 1320-1384), omul care a facut prima traducere completa in limba engleza a Bibliei, a studiat astrologia destul de mult timp si totusi se pare ca a ajuns la concluzia ca este lipsita de importanta si o considera pierdere de timp pentru calugarii care o studiaza.

Unul dintre cei mai periculosi adversari ai astrologiei a fost Nicolas Oresme, un student la teologie in Paris, care a devenit seful Colegiului Navarra, si mai apoi episcop de Lisieux. El pare sa fi fost deosebit de ingrijorat de dependenta si accentul prea mare pus pe astrologie si divinatie de catre printi, desi sustinea ca este departe de el ca sa condamne ideea de astrologie. Cu toate acestea nu a facut decat sa repete vechile argumente anti-astrologice.

Totusi, Oresme a fost un pic mai original. El a sustinut ca, deoarece era imposibil sa se prezica sigur ceva legat de miscarile planetelor si stele, era imposibil sa le foloseasca pentru predictie. El a sustinut ca, oricum, astrologii nu stiu suficient despre efectele planetelor pentru a fi in masura sa elaboreze concluzii ferme cu privire la acestea.