Imi plimb, intr-o zi, fetita prin parc, privind invidioasa odraslele altor mamici, care fie dorm, fie stau, cuminti in carucior. Cum fi-mea, ca de obicei, da semne de neliniste, rup, absenta, o frunza si i-o dau, spre incantarea ei. Incepe sa o examineze, atenta si se calmeaza. Fericita ca i-am gasit o preocupare, incep sa vorbesc la telefon cu o colega.
Deodata, fetita mea incepe sa tuseasca. Ma uit si frunzulita nu mai era! Se inroseste brusc, incepe sa planga si tusea nu conteneste. Ii dau putina apa. Degeaba. Aproape ca vomita. Panica atinge cote maxime si, ingrozita, o sun pe mama.
E singurul lucru la care ma pot gandi. Incep sa tip, in timp ce bebe da semne tot mai mari de sufocare. Lumea in jurul meu incepe sa sesizeze ca e in neregula ceva. Pana la urma, o femeie in varsta imi spune sa intorc copilul cu picioarele in sus si sa il bat pe spate. Aproape plangand, incerc si functioneaza. Copilul isi revine.
Ma uit acum in urma si imi dau seama ca totul s-ar fi rezolvat mult mai usor daca as fi abordat cu calm intreaga situatie. In fond, citisem pagini intregi despre asta si stiam ce e de facut. In situatii de stres, la birou, ma simt "energizata" si imi place sa mobilizez toata echipa pentru a rezolva o problema. Dar acum, pe moment, fusesem doar un spectator in agonie, asistand la o scena in care nu aveam replica.
De fiecare data insa, reactionez la fel cand e vorba de copilul meu. Panica pune stapanire pe mine. In sute de situatii similare, stau cu sufletul la gura si dramatizez cele mai banale intamplari. Si mi se pare ca mi-a luat mintile cineva si m-a transformat intr-o creatura ciudata, pe care nici macar eu nu o recunosc.
Cred ca m-as inscrie, sau poate as infiinta, bucuroasa o asociatie, de genul celor promovate de americani, iar discursul meu, in loc de "Sunt alcoolica", ar incepe cu "Sunt o mama panicoasa." Si vreau sa ma tratez !
Ce facem cu timpul?
Mama cu o cariera de succes - e posibil?
