Jos cenzura! 5 secrete pe care nu ti le spune nimeni despre profesia de "mama"

Ni se inoculeaza de mici in minte ideea ca sa fii mama e cel mai minunat lucru din lume. De la sentimentul de iubire coplesitoare care te invadeaza cand il tii pe micut in brate pentru prima oara, la starea de beatitudine din timpul alaptarii si emotiile nesecate din primii ani de viata ai copilului.

Si asa traim leganandu-ne papusile si visand la ziua in care vom deveni si noi mamici.

Iar intr-o zi, dupa 9 luni in care toti ne rasfata, ne vedem in fata unei vietati ciudate, minuscule, care urla din rasputeri: propriul tau copil!

Sa vedem ce nu ne spun nici cartile de povesti, nici prietenele sau mamele si bunicile noastre. Supriza, nici cele care au intrat deja in “casta” mamicilor nu scot o vorba!

Prima zi dupa nastere

Prima reactie, dupa experienta nasterii, e sentimentul ciudat ca e ceva in neregula cu tine. Pentru ca nu plangi de bucurie, nu esti coplesita de fericire, ci doar simti dureri ingrozitoare in tot corpul si esti paralizata de teama si neputinta. O fiinta mica, neajutorata, cu plamani puternici insa, e total dependenta de tine. Sentimentele prin care treci sunt multiple si foarte intense.

Aproape ca nu-ti vine sa spui nimanui ca simti, pe rand, panica, furie si frustrare si o oboseala imensa. Plangi din senin, ai stari contradictorii si te comporti ciudat.

Vei incepe prin a-i innebuni pe cei din jurul tau cu tot felul de cerinte absurde si, pentru inceput, nu vei fi coplesita peste noapte de iubire adanca pentru copilul tau. Iti vei dori doar un coltisor linistit, in care sa te poti odihni.

Alaptarea

Iubirea vine, cu timpul, si ajunge sa faca neimportante toate eforturile pe care le faci. Caci urmatorul lucru pe care il afli este ca alaptarea, pana la a-ti trezi stari de fericire, e o experienta dureroasa. Innebunesti de durere in primele zile de alaptare, sanii ti se umfla ca niste baloane gata sa explodeze si cumperi zeci de creme din farmacii pentru a-ti obloji ranile.

Asta daca nu renunti si treci la lapte praf, exasperata de faptul ca nimeni nu ti-a zis care e treaba cu alaptarea. Daca strangi din dinti, dupa vreo saptamana-doua, reusesti sa te obisnuiesti cu senzatia...
?

Probleme in cuibusorul de nebunii

Dupa nopti si zile de nesomn pe langa patutul copilului, ai zice ca poti sa te strecori in pat si sa incerci sa atipesti si tu. Asa-i ca ai uitat de sotul tau ? El are nevoie de tine si va pretinde acelasi tip de comportament tandru pe care il aveai pana acum. Supriza !

Niciodata nu va mai fi la fel ... Tensiuni, diferente de opinie care vor sfarsi prin certuri aprige, mai putin sex, ma putin timp pentru voi doi.

Certuri cu familia si alti apropiati

In momentul in care fiecare va dori sa te sfatuiasca cum sa iti cresti copilul si vei auzi de zeci de ori, ce e bine si ce nu e bine, vei incepe sa eviti persoanele care nu inteleg ca tu iti cresti copilul asa cum crezi. Te vei indeparta/certa de aceia care nu vor intelege ca te-ai schimbat si vor pune prea multa presiune asupra ta.

De asemenea, cei mai buni prieteni, care inca nu au copii, isi vor gasi si alte preocupari, in afara programului tau monoton de schimbat scutece si plimbari prin parc.? ?

Insomnii, atacuri de panica si stari de oboseala cronicizate

Din pacate, o data cu venirea pe lume a copilului, vei avea senzatia descurajanta ca nu te mai poti odihni niciodata cu adevarat. Vei tresari la cel mai mic zgomot venit din patutul copilului. Vei sta treaza atunci cand micutul e bolnav. Se va instala o stare de oboseala care va tinde sa devina cronica.


Ma opresc la aceste 5 lucruri, pentru a mai da o sansa celor care isi doresc cu adevarat sa fie mame. Si va provoc ca, dupa ce totul trece, sa spuneti si altor viitoare mamici adevarul din spatele povestilor siropoase despre aceasta profesie.

Tag-uri: , , , , , , , , , , , , , , ,
loading...
Ti-a placut acest articol? Urmareste-ne si pe FACEBOOK

Adaugă un comentariu 6

Intră în contul tău sau înregistrează-te pentru a posta un comentariu.

Ishtar (18.06.2009, 23:30)
Eu nu-mi doresc copii. Never. Am 25 de ani si pana acum, nu m-am simtit deloc coplesita de instincte si dorinte materne. Doar frica si repulsie de tot ce inseamna graviditate, nastere, alaptat, oboseala permanenta. Citind acest articol, mi s-a confirmat ceea ceea ce stiam deja de alte femei (unei colege au vrut medicii sa-i amputeze sanii care efectiv parca stateau sa explodeze de la canalele galactofore infundate...) si o data in plus, ma bucur pt decizia care am luat-o. Nu stiu....Nu ma simt in stare sa trec vreodata peste o astfel de experienta traumatizanta....Imi place viata mea, corpul meu, linistea mea asa cum e. Nu vreau complicatii.
Felicitari doamnelor care au avut curajul sa marturiseasca sincer ce au simtit cu adevarat. Viata bate filmul.
Răspunde-i
Maria (18.06.2009, 14:44)
Am doua fete, din care cea mica se casatoreste peste doua luni si de multe ori m-am intrebat si eu...cum ar fi trebuit sa fie , pentru ca prima nastere si perioada de dupa, a fost f.grea.Nici nu uitasem si a urmat tura a doua, la 1 an si 5 luni ,care spre marea incantare a fost ca o mana cereasca.Si totusi...perioada de dupa, s-a lasat cu multe episoade triste, lacrimi, impresia ca sint parasita, neinteleasa...mi-amintesc cat de greu imi gaseam echilibrul.
Cu toate acestea, de multe ori mi-am spus ca era bine sa mai fie si altii.
Poate ca ar trebui ca sotii sa urmeze cursuri legate de ceea ce inseamna venirea pe lume a unui copil, unde fiecare sa invete ca viata in doi se incheie (dar, atentie! revine cand copiii sunt mari, plecati de acasa sau casatoriti la casele lor si atunci se va vedea cat de trainice sint legaturile intre ei) si fiecaruia ii revin dintr-o data niste sarcini -zic eu- mai dificile; pentru ca trebuie sa le indeplinesti la timpul prezent ! nu incape amanare!Asa cum mama trebuie sa alapteze, fie ca o mai doare ceva sau ii cad pleoapele de somn, asa si tata ar trebui sa o ajute, sa fie pe linga ea(da, cu sacrificii - cu renuntarea la ore de somn chiar daca a doua zi merge la serviciu, cu pregatirea mesei , spalatul vaselor sau al hainelor si in plus ...cu o atitudine pozitiva ).
Sotul NU este un spectator la ceea ce se intampla- care vine obosit de la serviciu si...cine stie are o emisiune preferata la tv, sau prieteni care il asteapta.
El a devenit capul si stalpul familiei.
Ce bine ar fi sa inteleaga acest lucru!
Răspunde-i
anamaria (17.06.2009, 23:26)
Baietelul meu are 1an si 3luni, si din toata perioada de pana acum, cel mai greu moment mi s-a parut nasterea propriuzisa si cea mai dureroasa cusatura, pentru ca am nascut normal si cateva luni nu am putut sta jos normal. Le doresc bafta tuturor celor care vor sa devina mamici.
Răspunde-i
anna (17.06.2009, 16:29)
Exact aceleasi sentimente le-am avut si eu dupa ce am nascut. (citeodata le am si acum) As mai adauga inca ceva...Sentimentul de vina, care din pacate, va predomina toata viata. Atunci cind simteam frustrare, dezamagire chiar pe propria viata, frica, lipsa de afectiune pentru copilul meu, am incercat sa-i povestesc toate acestea sotului meu, care din fericire a trecut foarte bine cursul viitorului tatic inainte de a naste si m-a sustinut foarte mult. Problema este cea fiziologica, adica surplusul de hormoni ne face sa simtim asa, e ceva normal. Se mai numeste baby-blues. Insa atunci cind i-am povestit mamei, ea deloc nu m-a inteles, a zis ca e pacat sa gindesc asa, ca e imposibil ca o mama sa nu-si iubeasca copilul, etc. (nu am mai vorbit cu ea pe tema asta). Cel mai bine e ca perioada a trecut, ma simt foarte fericita ca mamica si ma bucur enorm atunci cind copilul meu ma cuprinde in brate si ma saruta! Insa...vai... sentimentul de vina permanenta nu a disparut... Am incercat sa le povestesc unor viitoare mamici despre faptul asta, insa fara succes...nu ma credeau, au zis ca e imposibil asa ceva, si ca probabil sunt cam dusa de pe fix :) daaaaa.....
Răspunde-i
sofia popescu (17.06.2009, 16:16)
fetita mea are acum 12 ani. nici iimediat dupa ce am nascut-o si nici pana acum nu am interiorizat ideea ca aceasta fiinta vine din interiorul meu. dar si acum imi amintesc sentimentul intens de vinovatie pe care l-am simtit imediat dupa nastere, cand toata lumea binevoitoare dorea sa-mi puna copilul in brate si eu doream numai sa ma pot ghemui in patul meu sa-mi numar si sa-mi ling ranile. nici un film siropos n-o sa ma convinga de faptul ca putem iubi, imediat, ceea ce a provocat durere, iar primul alaptat, acela cand stai dificil pe scaun din pricina cusaturilor si , eventual, a hemoroizilor (despre care nu am auzit/vazut nimic...!)....e tare bine ca memoria durerii se estompeaza, asa ca nu -ti mai amintesti decat ca a fost, dar nu si cum a fost. asta ne face sa putem merge mai departe, sa ne iubim copiii si sa ne dorim copii.
Răspunde-i
Spune-ţi părerea
Alte articole din Un altfel de MBA: sa fii mamica.
Cele mai citite

Newsletter

Cele mai comentate
Felicitari pentru femei deosebite
-3°
Bucuresti
-2°
Bucuresti-zona centrala
-5°
Bucuresti-zona periferica
-4°
Alba Iulia
-3°
Alexandria
10°
-2°
Arad
-3°
Bacau
-2°
Baia Mare
-5°
Bistrita
-2°
Botosani
-3°
Braila
-5°
Brasov
-2°
Buzau
-3°
Calarasi
-4°
Cluj-Napoca
Constanta
-4°
Craiova
-5°
Deva
-3°
Drobeta-Turnu Severin
-4°
Focsani
-2°
Galati
-3°
Giurgiu
-2°
Iasi
-8°
Miercurea Ciuc
10°
-2°
Oradea
-3°
Piatra Neamt
-2°
Pitesti
-4°
Ploiesti
12°
-3°
Resita
-3°
Rimnicu Vilcea
-2°
Satu Mare
-6°
Sf. Gheorghe
-6°
Sibiu
-4°
Slatina
-4°
Slobozia
-4°
Suceava
10°
-2°
Timisoara
-4°
Tirgoviste
-6°
Tirgu Jiu
-4°
Tirgu Mures
-1°
Tulcea
-3°
Vaslui
-3°
Zalau
18 aug