Killing me softly

Suna dragut, mai ales pentru ca am auzit cuvintele intr-un cantec bine cotat, cantat si de Roberta Flack. Dar, daca stam sa ne gandim mai bine ce inseamna, parca suna nitel cam scarry.

De-a lungul timpurilor, femeia s-a adaptat si s-a obisnuit cu orice. Si mai ales, cu pozitia ei, inferioara barbatului. Fie ca isi doreste asta sau nu, mai mult sau mai putin ocupa aceeasi pozitie si in ziua de astazi. Orice ar face sa dovedeasca celorlalti, siesi, ca poate sa se descurce si fara barbat, in locul lui, ocupand pozitii si asumandu-si responsabilitati de barbat, suntem nevoiti sa recunoastem ca e inca marginalizata si “pusa la punct”.

Cum ne dam seama de asta? Si din numarul mare de femei care accepta agresivitatea si abuzul fizic si psihic al barbatilor. Din nefericire, exista si in ziua de astazi, pretutindeni in lume, femei care sunt tratate chiar mai putin decat niste fiinte umane. Nenorocirea e ca mare parte dintre ele au senzatia si credinta ca nu se poate face nimic pentru ele, ca nu se poate schimba lucrul asta. Ca sa nu mai zicem de cazurile in care cred cu desavarsire ca “si-o merita”; nu soarta, ci bataia.

Ma indoiesc ca s-a facut vreodata o statistica care sa scoata la iveala cat la suta din cei care fac legile in lume sunt barbati si cat la suta sunt femei. Citindu-l pe Stieg Larsson – cu a lui carte Barbati care urasc femeile, uitandu-ne la filme ca Enough sau Sleeping with the Enemy, mesajul ar fi: femeie, singura modalitate de a face fata agresiunii masculine e sa inveti sa te bati, sa folosesti o arma si, nu in ultimul rand, sa iti ucizi agresorul. Deci, un fel de care pe care. Oare asta sa fie solutia? Pretindem ca traim intr-o lume civilizata si educata, care evolueaza in permanenta, dar cand vine vorba de drepturile omului, cele ale femeii nu prea exista. Si singura solutie ar fi una…finala.

Lisbeth Salander, unul din personajele principale ale trilogiei lui Larsson, isi da seama ca singura modalitate de a supravietui este de a invata sa se apere. Nu vrea sa traiasca si nici sa moara ca mama ei, ucisa in bataie de singurul barbat din viata ei. Si invata sa se descurce cum poate, sa comunice cat mai putin cu ceilalti, mai ales cu politia.

Dar Slim Hiller si Laura Burney, personajele din filmele mai sus mentionate ar fi avut totusi o cale de iesire. Cu greu, dar nu imposibil. Adica, uciderea partenerului nu era neaparat ultima solutie existenta. Si totusi, ideea de baza a acestor filme se naste dintr-o realitate crunta: esti singura persoana care poate sa te apere. NU exista nici legi si nici dreptate. Politia si justitia nu pot face nimic pentru tine.

E drept, in ambele cazuri, eroinele au si ele problemele lor. Dupa prima palma primita, dupa prima bataie, puteau sa isi dea seama ca, precedentul fiind creat, faptul se va repeta la infinit, pana vor ceda fizic, psihic si eventual vor muri. Am fi inclinati sa spunem ca nu putem face mare caz dintr-o singura palma, ca nu poti sa sari cu mintea de la o bataie direct la omor. Totusi, cu putina imaginatie, realism si sange rece, putem trece peste etapele intermediare si privi realitatea in fata.

Probabil ca, pe undeva pe acolo, instinctul fight or flight este pervertit la aceste femei. Instinctul lor de aparare si supravietuire sunt si ele alterate. Sa zicem ca prima bataie constituie un soc. Dar dupa a doua, a treia, a zecea? Ce o mai poate tine pe ea alaturi de un astfel de el abuziv? In mod firesc, tindem sa ne indepartam de factorii de risc, de cei care ne provoaca durere, disconfort sau ne ameninta viata. In mod firesc…

Si, pentru ca nu toate femeile sunt capabile sau dispuse sa se duca la sala de judo sau karate, sa isi ia o arma, nu pot sa faca fata fizic barbatilor, ce le ramane de facut? Sa se roage sa nu fie omorate…de data asta?