Iluzia singuratatii

Vezi ca esti singura, ca nu ai un partener de cuplu, vezi ca simti singuratate, vezi ca ai esecuri in relatiile cu ceilalti si atunci apare acest diagnostic "singuratate". El intemeiaza un mit – un mit al singuratatii care apare insotit de o explicatie – "sunt singura pentru ca nimeni nu ma vrea". Acest mit joaca rolul iluziei pentru ca odata intemeiat devine un "ca si cum". Orice ti s-ar intampla, bun sau rau in relatiile cu ceilalti va fi privit din aceasta perspectiva – "eu sunt o persoana singura" si ca urmare in relatiile cu ceilalti ma comport ca atare – prin singuratate.

Problema centrala este ca acest mit nu este o constructie simpla ca o iluzie de care te prinzi ci are o baza mult mai adanca. Cu alte cuvinte, mitul ia fiinta in temerile din trecut, in esecurile trecute, in simtirile avute. Poate se accentueaza in adolescenta dar oricum este mult mai vechi. Cand ajungi la concluzia "sunt singura pentru ca..." si iti asumi iluzia atunci se produce definirea mitului si nu aparitia sa. Avand aceste baze cunoscute, in trecut, in istorie, in desfasurarea relatiilor cu diferite persoane, mai apropiate sau mai indepartate devine dificil de modificat mitul in sine.

Solutia pare foarte la indemana – desfacerea mitului in bucatile prin care s-a realizat, intelegerea istoricitatii sale. Dar acest proces este dificil prin propriile puteri, intrucat apare o autoreferentialitate. Este o cerere adresata propriului inconstient, acea parte necunoscuta care te face sa actionezi, sa simti, sa traiesti intr-un anumit mod de a fi lasat sa se manifeste ca atare. Tendinta va fi de a proteja ceea ce vine din tine si nu de a schimba. Schimbarea mitului presupune o frustrare iar aceasta frustrare este foarte dificil de pastrat in contextul autoreferentialitatii unei analize.

Ca urmare ar fi necesar ca acest proces de desfacere a mitului si a istoricitatii sale sa fie desfasurata impreuna cu cineva. Dar acest cineva ar fi necesar sa indeplineasca doua functii – de limitare si de continere. Dar vorbim despre persoane carora le este dificil sa fie cu cineva. Ca urmare, insusi efortul de a fi cu cineva este mai mare iar modurile de actiune ale acestor persoane este mult mai divers si incercarile de a regasi calea singuratatii se imbina cu cele de a evita acest drum. Din aceasta indecizie se creeeaza un comportament aparent instabil, dificil de acceptat.

Tema singuratatii apare inerent in multe terapii. Nu pot afirma ca este o tema in sine dar problema singuratatii devine o atentie terapeutica importanta pentru ca presupune relatii iar cei doi oameni, un psihoterapeut si un pacient, sunt intr-o relatie. La prima vedere pare o contradictie dar aceasta contradictie este o modalitate de a merge inainte in sensul iin care relatia se desfasoara atat pe tema singuratatii cat si in relatia efectiva.

Consider ca relatia terapeutica este calea cea mai apropiata de a aborda simptomul singuratatii deoarece depaseste cadrul autoreferentialitatii care pentru persoanele singure este foarte la indemana si foarte atractiv. Autoreferentialitatea permite limitarea dar nu permite continerea. Iar pe de alta parte depaseste cadrul "sfaturilor" presupuse de relatiile de prietenie care incearca sa contina dar nu sa limiteze. Iar principala calitate a unei terapii este de a permite discursul despre iluzie fara a avea pretentia de a fi iluzia in sine.