Femeia cu multe intrebari si putine raspunsuri

Se spune ca cel mai groaznic sentiment il ai atunci cand iubesti si nu iti este impartasita iubirea. Tind sa cred ca nu e tocmai adevarat, iar cand fac aceasta afirmatie, gandul imi zboara spre o femeie in mod deosebit. Gandul imi zboara spre ea, cea care a iubit candva, dar acum nu mai simte nimic. Imi amintesc cum, cu ochii mari, dar plini de lacrimi, zilnic se uita in oglinda si se intreba ce se intampla cu ea. Nu pricepe. De ce nu poate simti? Ce este oare diferit la ea, de ce nu e ca si celelalte femei? De ce nu poate si ea, sa se abandoneze in bratele primului barbat care se apropie de perfectiune? De ce trebuie neaparat sa caute mai mult? Oare nu este constienta ca toata aceasta sete dupa iubire, aceasta inversunare a ei de a gasi acel ceva, o opreste din a se bucura de acel ceva?

Era seara. Langa ea statea un barbat frumos, inalt si destept. Era cam ceea ce si-ar fi dorit orice femeie. Il avea pe acel vino-ncoace. Era o persoana cunoscuta si cu influenta, cu multa cultura generala si experienta. Momentul la care nu s-a gandit nici macar o clipa, a sosit. Statea in fata ei, si ii marturisea ei, o pustoaica, iubirea lui. Ii marturisea cat de mult l-a dat peste cap, cum nu a mai intalnit pe nimeni ca ea si ca si-ar dori-o in viata lui. Apoi, i-a luat mana ei mica intr-a lui si s-a uitat adanc in ochii ei, in speranta unei reciprocitati. Numai ca, singurul gest pe care ea l-a facut, a fost sa-si retraga mana. Ea, o fata simpla. El, un barbat cu influenta in societate. Atunci el, cu durere, i-a spus ca e ca o piatra... ca o piatra rece. 

Mai tarziu, in acea seara, ironic este ca situatia s-a repetat, numai ca de aceasta data, el era un altul. Spre ciuda altora, era un altul la fel de frumos, cu un viitor stralucitor in fata si cu un simt al umorului bine dezvoltat. Da, si el era unul dintre aceia putini pe care si i-ar fi dorit o femeie. Era un acel ceva. Exact ca si un deja vu, marturisirea unei iubiri inflorite a inceput, privirea fixa in ochii ei a continuat. Era frig, iar el i-a dat bluza lui. Ea s-a amuzat de modul in care arata in acea haina mare si larga, dar el i-a spus ca e frumoasa in orice. Stia ce urmeaza dupa acest compliment, dar ar fi facut orice sa nu se intample din nou acest scenariu. Numai ca in viata nu e mereu asa cum ne dorim, iar momentul culminant a sosit. La fel, i-a luat mana intr-a lui, iar ea si-a retras-o. Cuvintele care au urmat au fost ca o prezicere... ca o eticheta deja. Le-a mai auzit inca o data, in aceeasi seara si aproape aceeasi situatie. „Esti ca o piatra de rece. Esti de neclinitit. Nu ai sentimente?”. Amuzata, ea a ridicat din umeri si a facut o gluma pe seama acestor cuvinte, dar in interiorul ei, murea incetul cu incetul. Isi punea aceeasi intrebare si... cauta si raspuns. 

Dupa putin timp, a ajuns acasa si s-a asezat pe pat, confuza. Ce era in neregula cu ea? Ce se intampla? De ce nu poate simti din nou acea tresarire pe care a simtit-o candva? De ce nu mai poate simti cum inima incepe sa bata tot mai tare si lumea devine mai frumoasa? Ironic, in „fata” ei avea barbati frumosi, destepti si rari. Rari, adica unul dintr-o suta, poate chiar o mie. Atunci, ce nu era bine? De ce... de ce nu putea sa zambeasca si sa primeasca dragostea ce i se oferea? 

A asteptat cateva clipe raspunsul la toate intrebarile care-i strabateau mintea dar acestea nu au venit. Atunci, prima lacrima din acea seara si-a facut loc printre genele ei, s-a uitat in jurul ei si a vazut cat de singura e. Mai singura decat... o piatra. A oftat usor, a inchis ochii si a adormit in speranta ca a doua zi, cand se va trezi, va putea simti.