Exilat in izolare

A te simti izolat sau a te simti singur. Sunt sinonime, sunt diferite? Prin izolare inteleg o absenta a relatiilor sociale, a contactelor cu ceilalti si limitarea la un numar finit de persoane. Sa consideram cam asa – fiecare dintre oameni are un spatiu psihic care este al sau si definit ca fiind self-ul. Nu este nici doar Eu, nici doar inconstient ci tot ceea ce inseamna "eu" la un moment dat. Alaturi, in permanenta sunt prezente alte spatii psihice ale altor persoane. Aceste spatii psihice se intalnesc in permanenta, interrelationeaza, comunica, au un schimb inconstient, unul constient, au scopuri comune, etc.

Sentimentul de singuratate nu echivaleaza cu absenta acestor intalniri cu alte spatii psihice, ci spune ca aceste "alte spatii psihice" sunt nesatisfacatoare in acest schimb. Un om singur si un om care nu este singur au, social, acelasi comportament. Singuratatea nu este o realitate cum este izolarea.

 

Faptul de a nu iesi din casa, de a ramane izolat este o constanta care spune ca nu exista aceste schimburi inerente spatiilor psihice ce formeaza o comunitate. Atunci cand vorbim despre persoane izolate este o alta trasatura care merita atentia. Aici singuratatea este o consecinta a izolarii si nu o traire in sine. Singuratatea este implicita. Daca un copil este tinut izolat atunci el va fi in mod implicit un copil singur.

Izolarea poate sa fie reala sau emotionala. Nu este necesar sa tii un copil efectiv in interdictia de a interrelationa cu alti copii pentru ca el sa fie singur. Este suficient sa adopte principiul ca ”izolarea” este buna si sa actioneze ca atare. Dar aceasta ”izolare buna” este in contradictie cu dorinta fireasca a copilului de a avea relatii cu ceilalti, de a se integra, de a se juca impreuna cu altii.

 

La adultii izolati gasim aceasta continuare a conflictului dintre dorinta de a fi cu altii si dorinta de a fi singur. Iesirea din aceasta opozitie poate sa fie diversa dar, cred ca cea mai raspandita este cea a manifestarii unei structuri de invinovatire a unei persoane. Daca copilul ajunge in timp sa isi invinovateasca parintii pentru aceasta izolare atunci cand o constata, adultul izolat ajunge sa se manifeste impotriva celui care il impiedica sa se manifeste.

De cele mai multe ori cauza, (reala sau imaginara) este partenerul care il impiedica sa se dez-izoleze. "Din cauza ta nu am serviciu” sau alteori acest vinovat este chiar serviciul – "Din cauza serviciului stau singura pentru ca daca petrec 12 ore pe zi la serviciu cand sa mai cunosc oameni".

Solutii? Ceea ce este de analizat este partea reala si partea imaginara din aceste situatii. Analiza acestor situatii ne conduce indiferent daca e vorba de un barbat sau de o femeie la o prezenta absoluta a unei mame in relatie cu un tata absent sau denigrat.

 

Exista diferite motive prin care o mama reuseste sa isi tina copilul in izolare dar cele care imi vin in minte sunt – o stare de boala a copilului (partial reala, partial imaginara) si starea de anxietate a mamei care incurajeaza pericolul reprezentat de ceilalti. Dorinta de intalnire cu alti copii se manifesta prin optiunea pentru diferite grupuri care functioneaza ulterior ca o mama. In special in timpul adolescentei unde gasim diferite modalitati de afirmare a izolarii. Aceste grupuri afirma izolarea ca forma de manifestare a propriului lor specific. Este si una din modalitatile care au condus la aparitia curentului emo, de exemplu, si care afirma izolarea ca valoare.