Oare lectiile primite de la viata reusesc sa ne ajute? Cu siguranta ca da, insa ar trebui sa fim mai pregatiti pentru asta, sa avem ochii si mai ales mintea deschisa pentru a procesa datele pe care ni le ofera viata.
Exista aici o idee care nu-mi da pace: de ce unii dintre noi primim de la viata sanse mai mari sau mai mici, de fiecare data sub alta forma, daca nu reusim sa le si concretizam? Avem senzatia ca ne scapa printre degete de fiecare data si ne intrebam cum de s-a intamplat iar acelasi lucru... Ce-ar trebui sa insemne asta? Ca de fapt, suntem cumva blocati intr-un cerc vicios, credem ca este scris sa se intample asa sau, pur si simplu mintea noastra este prea lenesa ori superficiala, iar noi prea neincrezatori pentru a construi din nou cu piesele ce ni s-au dat?
Viata este ca o tabla de sah, mutam persoane sau lucruri in viata noastra, uneori prea repede, alteori mult prea tarziu. Uneori facem miscari gresite, alteori facem miscari geniale. Uneori pierdem… Alteori castigam…
Mi-e clar ca o miscare pe care o facem determina pe alta… Prin urmare cred ca alegerile in viata sunt atat de importante, caci ele ne croiesc de fapt destinul si nu destinul ne conduce pe noi.
Te-ai gandit vreodata ce-ai fi facut daca la un moment din viata ta alegerea ar fi fost alta decat cea facuta?
Ai incercat sa-ti imaginezi mental cum ar fi decurs totul daca sa zicem, in loc sa te inscrii la facultatea de medicina te-ai fi dus la ASE? Ar fi fost alti profesori care ti-ar fi indrumat pasii in viata, ar fi fost alti prieteni cu care ti-ai fi impartasit greutatile si bucuriile, pasii te-ar fi purtat poate pe alte meleaguri si in cele din urma poate-ai fi cunoscut alta persoana care ti-ar fi devenit sot/sotie...
Liberul arbitru ne da posibilitatea de a avea atatea alte variante pe care le-am putea trai in viata...
Eu sunt muziciana si imi place ceea ce fac. Harpa nu este deloc un instrument usor de invatat, dar in momentul in care i-am deprins mestesugul pot spune ca mi-a adus multe satisfactii… Privind insa in trecut, in copilarie, inainte cu mult timp fata de momentul in care am simtit chemarea catre muzica (adica la 12 ani), imi aduc aminte dorinta puternica pe care o aveam de a deveni arheolog. Ma pasionau foarte mult misterele (ceea ce nu s-a schimbat, din contra), fiind o persoana curioasa si dornica de a patrunde intotdeauna dincolo de ceea ce se vede, ma implineau toate lecturile despre descoperirile facute, despre cercetari si despre multe alte lucruri pe care la momentul respectiv nu prea puteam sa le discut cu alti copii de varsta mea pentru ca pe ei nu-i interesau lucruri de genul acesta… Cel putin nu pe cei pe care-i cunoscusem eu pana atunci.
Nu m-au inteles nici in momentul in care nu am mai iesit din casa pentru a ma juca cu ei in fata blocului...
Ii schimbasem contra studiului la pian.. Era pasiunea ce se nascuse peste noapte si nu ma simteam bine fizic daca nu studiam la pian in fiecare zi. Din pacate regulile scolii m-au impiedicat sa ma dedic pianului in continuare, motivand ca eram prea deja mare ca varsta si m-au pus sa aleg un alt instrument. A fost sa fie harpa. Am invatat s-o iubesc si apoi mi-am recanalizat dorinta de a face muzica dedicandu-ma studiului acestui instrument minunat.
Stiu ca este ceva deosebit, insa asta nu m-a impiedicat niciodata sa ma gandesc cum ar fi fost viata mea daca totusi as fi ajuns pianista sau... arheolog...
Dragostea ca un balsam
Ne indragostim si apoi iubim...
