Esec in viata - Abandonul si dependenta emotionala

În Familie 8 noi 2011

Cand vorbim despre abandon vorbim in general despre situatia unui copil care este incapabil sa se ingrijeasca singur si care are nevoie de un ajutor din partea unei alte persoane. O persoana abandonata este una lasata intr-o zona de neputinta. Cineva este abandonat pe o insula pustie, in munti sau in desert.

Intotdeauna vom vorbi despre o persoana care nu se poate descurca in mod normal intr-o situatie, ceea ce face ca situatia sa fie una de abandon.

Cand vorbim despre abandon intr-o relatie putem sa avem in vedere faptul ca vorbim despre o persoana neajutorata. Adica daca el o abandoneaza pe ea, acest lucru presupune starea de neputinta. Ce inseamna aceasta neputinta? O neputinta emotionala pe care o putem considera ca fiind dominanta. O neputinta sociala pe care o putem considera ca fiind importanta? O neputinta in reprezentarea propriilor ganduri, planuri?

Daca ajungem mai in amanunt, vom considera si un alt fel de neputinta – neputinta de a gandi ceva in absenta unei alte persoane, o persoana importanta prezenta in diferite moduri. Aceasta prezenta a celuilalt ca fapt decisiv este importanta pentru ca de multe ori apare o negare evidenta a acestei stari si afirmarea unei independente imposibile in care face de toate. Prezenta acestei persoane face parte din istorie.

Daca plecam in istoria personala putem constata ca mereu persoana a fost intr-un mediu sigur. A fost cu propria familie, apoi cu un partener si deodata se trezeste singura. Starea de abandon este vizibila si dominanta pentru ca pare opusul intregii sale istorii. Este o poveste de viata foarte frecventa in cultura romana. Poate pentru ca atentia parintilor pentru copiii lor este departe de a viza autonomia si independenta si mai mult protectia permanenta, iar teama de abandon poate sa fie una din "valorile" educationale.

Dar daca aceasta persoana incepe o psihoterapie poate sa aiba o mare surpriza – sa constate ca o parte din ea are nevoie de acest abandon. Evident nu in forma aceasta. Dar o parte din ea cauta independenta si autonomia. Iar abandonul era forma pe care in acel moment era necesar pentru a reusi. Aceasta dorinta foarte inconstienta si negata. Odata ce constata aceasta traire, ea devine interesata si de colaborarea sa in producerea despartirii. Legatura aceasta de dependenta creeaza si o mare cantitate de ura pe care persoana in cauza cauta sa o nege si sa o alunge.

Vorbim despre o persoana neajutorata pentru ca mereu a fost o persoana ajutata de ceilalti. Dorinta proprie de afirmare si de exprimare personala a fost mereu dominata si negata. Ascuns de incurajarea neajutorarii, abandonul devine un tratament dur al unei boli grave. De multe ori in aceasta suferinta vom regasi baza pentru constituirea unei istorii viitoare de afirmare si independenta si de constituire a unei relatii de cuplu si familie realiste, toate bazate pe propria maturitate.

Mai putem sa consideram ceva – ca relatiile de cuplu in care apare starea de abandon nu sunt relatii de cuplu ci mai mult relatii parentale in care un copil este abandonat. Cand copilul creste sau relatia parentala isi pierde importanta, perspectiva ruperii apare cu putere. De aici pana la trairea abandonului nu mai este prea mult. Mai mult de atat – teama de abandon este principala sustinere a legaturii lor.
Abandonul si resimtirea lui este o tema importanta in relatia copilului cu parintii si uneori in relatiile de cuplu pe care perechile le experimenteaza cu importanta. Teama de abandon este o alta parte importanta care merita atentia voastra.