sau pretul... minciunii si al teamei lase
"_Poþi iubi, desigur, rãspunse Sorin , trezind-o din propriile reflecþii, dar sã nu fi capabil sã duci lucrurile -, cum sã spun? – sã duci lucrurile pânã la capãt. Sã-þi asumi totul, fãrã temeri, pânã la ultimele consecinþe. Sorin se foi o secundã în scaun, privind la chelnerul carre trecea prin dreptul lor, ducând la bar o tavã plinã cu pahare goale. Ea era – ea este, vreau sã spun, un om minunat, e.... Dar eu...
Atâta bâlbâialã ºi învârtit în jurul cozii o scoase din sãrite pe Ruxandra.
_Sorine, rãspunde-mi sincer: O iubeºti sau nu?
Sorin se înfiorã, sesizând tonul ei grav ºi oarecum poruncitor. În fond, ce-i pãsa ei, o strãinã lângã care pãºise pe un trotuar ºi cu care intrase sã bea o cafea, în primul rând cã era frig ºi pentru cã o vãzuse atât de tulburatã, dacã el o iubea sau nu pe femeia despre care, mai mult dintr-un impuls inexplicabil, se apucase sã vorbeascã? De ce era brusc atât de vehementã? Da, avea dreptate, Cãtãlin, amicul ºi colegul sãu, femeile te sperie uneori. Vor adevãrul cât ai clipi, vãd lucrurile în alb sau negru, pe când el... Într-un final, privind-o mai mult pe furiº decât direct în ochi, rosti ºi rãspunsul:
_Nu ºtiu... Da, acesta era adevãrul: nu ºtia dacã o iubise vreodatã în adevãratul sens al cuvântului. Ea merita sã fie iubitã, îºi zise el acum, fãcând semn chelnerului de la bar sã-i mai aducã o cafea, fiindcã se sãturase sã roteascã linguriþa argintie într-o ceaºcã pe fundul cãruia se zãrea mormanul maroniu-închis de zaþ, dar mai exista adevãrul acela, adevãrul acela crud ºi sâcâitor care-l þinuse pe loc atâta vreme.
_Nu ºtii? se mirã înciudat femeia din faþa lui, privirea ei magneticã ºi neagrã ca abanosul fãcându-l sã-ºi lipeascã ochii de chipul ei uºor îmbujorat. Pãi dacã nu ºtii, de ce te plângi vai ºi amar cã nu cunoºti celelalte rãspunsuri? Cã nu duci lucrurile, tranºant, pânã la capãt? La relaþia voastrã te refereai, nu?
_Da... Poate cã, de fapt, relaþie ar fi prea mult spus. Noi doi... Sã nu râzi, te rog, da? Sunt un om matur, realizat, sã spunem, cu picioarele pe pãmânt, dar, dupã eºecul de acum câþiva ani într-o relaþie despre care credeam cã se va încheia cu o cãsãtorie, eu am stat o vreme singur, înþelegi? Am muncit mult, încercând sã uit... Nu m-am mai apropiat de nimeni, la propriu. În schimb, pe ea, am cunoscut-o într-o zi, întâmplãtor, pe un Forum... Aºa am început sã vorbim, sã ne scriem. Realitatea e cã nu am fost niciodatã faþã în faþã... Am fi putut sã fim , însã –
Ruxandra tresãri. Deºi el nu rostise numele femeii, ea se gândi brusc la Ina, buna ei prietenã care îi povestise cu multã vreme în urmã cum bãrbatul la care þinea f. mult pe vremea aceea, ºi care-i spusese Inei cã are o slujbã de rãspundere într-un þinut îndepãrtat, avea reticenþe serioase în a veni sã o cunoascã personal, sã o priveascã în ochi ºi sã stea de vorbã cu ea. ªi culmea, numele lui era tot Sor – Ea îºi întrerupse gândul, se ridicã pe jumãtate de pe scaun, se aplecã spre el, pocnindu-l rapid peste obrazul stâng. Nu se ºtie cum ºi de ce, dar ceva din adâncul inimii îi ºoptea cã individul acesta frustrat, trist, indecis, dobitoc, naiba sã-l ia, îºi zise ea, furioasã -, era unul ºi acelaºi cu laºul care îi amãrâse zilele ºi sufletul Inei cu minciunile lui sfruntate ºi neruºinate!
Sorin îi prinse încheietura mâinii care acum se odihnea pe faþa de masã, scrutând-o mânios ºi nedumerit în acelaºi timp:
_Cum îþi permiþi? Ce-a fost asta? Cine eºti tu ca sã-þi permiþi sã mã... pocneºti? Ar fi vrut sã spunã: sã mã judeci. Scânteile din privirile lor nemiºcate ºi încordarea mâinilor prinse una de alta dovedea cã tensiunea dintre ei crescuse brusc ºi neîndurãtor la cote paroxistice. Chelnerul aºtepteptã respectuos lângã masã, între ei doi, þinând în mânã tava pe care se afla ceaºca cu cafea aburindã.
_Cafeaua dumneavoastrã, domnule...
_Daa, rãspunse Sorin, aruncându-i o privire scurtã. Mulþumesc, las-o aici, te rog.
Ruxandra se lãsã moale pe scaun, mâna ei fiind mai departe prizonierea palmei lui fierbinþi ce tremura spasmodic.
_Îmi cer scuze. Adineauri mi-am amimtit de suferinþa cuiva. A prietenei mele care ...
_Nu m-am dus la ea, zise el brusc, întrerupând-o. S-o vãd, sã ne întâlnim, sã vorbim , deºi, într-un anume fel, ea devenise o prezenþã constantã în viaþa mea. Ba chiar i-am spus odatã, într-un e-mail, cã mi-a ... îngheþat inima, într-o searã, când am avut imperesia cã ea n-are sã-mi mai scrie niciodatã...
_Deveniseºi dependent de prezenþa ei virtualã, dar nu aveai curajul sau nu voiai, de fapt, sã te duci s-o vezi. De ce? Povestea asta devenise pentru tine jocul necesar, dar în niciun caz o posibilã realitate viitoare? Ruxandra se calma încet-încet ºi, cu gândul la zbuciumul de acum câþiva ani a prietenei sale, încerca din rãsputeri sã priceapã, mãcar într-o infimã parte, cum gândea ºi ce simþise omul din faþa ei.
_Nu ºtiu... Nu ºtiu exact de ce. Aº fi putut s-o fac oricând. Mi-am dorit f. mult sã o vãd, sã-i fiu alãturi, la un moment dat. Dar, sincer, în acelaºi timp, mi-a fost teamã. Teama aceea pe care am zãrit-o în ochii tãi, mai devreme, când te-am întâlnit pe treptele din faþa bisericii. ªtii despre ce fel de teamã vorbesc, nu? Teama de a nu ºti foarte exact ce e cu tine, încotro te îndrepþi, ce cauþi, ce vrei, ce aºtepþi. Frica de a nu ºti dacã ceea ce simþi nevoia sã faci e, în aceeaºi mãsurã, ºi lucrul de care ai realmente nevoie. Înþelegi, nu-i aºa?
_Hmm, da, în parte, înþeleg perfect. Asta nu înseamnã totuºi cã-þi ºi aprob atitudinea adoptatã faþã de prietena ta. Ai fi putut foarte bine sã te duci în faþa ei, simplu ºi onest, cu temeri cu tot, cã erau ale tale, ºi sã-i vorbeºti deschis despre ele. Aºa, ce-ai fãcut tu, chiar dacã ai avut motivele tale, tot a laºitate seamãnã. Scuzã-mã cã o spun tranºant, dar mie aºa mi se pare, deºi nu cunosc amãnuntele poveºtii voastre, ºi cred cã ºi ei –
_Da, recunoscu Sorin, sorbind încet din cea de-a doua ceaºcã de cafea. ªi ei i s-a pãrut la fel. În final, mi-a mãrtusit asta. ªi ca sã fiu sincer, eu însumi m-am acuzat adesea de laºitate, dupã ce ei în e-mail-uri îi spuneam mereu ce program încãrcat am, cum trebuia sã plec încolo ºi încoace, cum nu-mi mai vãd capul de treburi, analize, aprobari, contracte etc. În plus, vrând sã amân ceva mai mult momentul întâlnirii nostre, i-am spus cã voi pleca pentru o perioadã ceva mai lungã în –
_În strãinãtate, terminã Ruxandra fraza lui Sorin. Inventând minciuni care sã parã adevãruri.
_Ai procedat ºi tu la fel? întrebã bãrbatul cu oarecare timiditate. Ruxandra încheiase fraza atat de exact, încât el fu obligat sã concluzioneze cã ea trecuse printr-o situaþie similarã.
_Nu, eu nu am nãscocit o minciunã similarã cu a ta, recunosc, dar amicul prietenei de care îþi vorbeam a fãcut asta ºi...
_A pierdut-o, nu? A pierdutut-o pe amica ta. Sorin pãrea sã-ºi doreascã pe neaºteptate o confirmare în privinþa femeii din cealaltã poveste. Oare ea îl iertase pe bãrbatul care o minþise, indiferent din ce motiv? Aºteptã încordat rãspunsul Ruxandrei care, uitându-se spre ceasul de la mânã, dãdu semne cã vrea sã plece.
_Nu, nu l-a iertat ºi din câte am înþeles eu, nu ar face-o niciodatã. Ina nu iartã trei lucruri în viaþã: minciuna, ipocrizia ºi infidelitatea. Eu, spre deosebire de ea, am iertat prea multe. Aºa am ajuns acum sã nu-mi mai pot ierta mie însãmi aproape nimic. Dar pe tine, te-a iertat? Crezi cã ar fi trebuit sã te ierte? Acum era rândul femeii sã aºtepte rãspunsul lui Sorin ca pe un soi de confirmare a propriilor ei întrebãri ºi nedumeriri în relaþia ei cu Dan... Ar fi fost corect sã-l ierte, sã-ºi mai dea împreunã o altã ºansã? Cât de viabilã era aceastã posibilã nouã oportunitate pentru ei doi? Chiar putea un cuplu ca al lor sã o ia de la zero?!
_Multã vreme am crezut cã atitudinea mea e justificatã, fiindcã în perioada aceea, lãsând laoparte minciuna cãlãtoriilor pe alte meleaguri, chiar munceam f. mult. De-abia dupã ce ea aflat adevãrul, ºi asta nu datoritã mie, am început sã realizez ce fãcusem ºi mai ales de ce o fãcusem... Într-un cuvânt, cã meritam s-o pierd. Nu cã trebuia sã mã ierte, ci cã eu meritam încã de atunci singurãtatea mea de azi ºi pustiul din mine.
_Cum ai ajuns la concluzia asta? întrebã ea. Brusc sau lent? Ai avut aceea dupã-amiazã cu tine însuþi, sã spunem, exact cum am avut-o eu cu doar câteva ceasuri în urmã, ajungând aproximativ la aceeaºi concluzie?!? Eu merit singurãtatea mea de azi ºi pustiul din mine, repetã Ruxandra vorbele lui, în timp ce-l privi în adâncul ochilor, cãutând acolo umbra care o acoperise pe ea timp de un an ºi mai bine. Cei care se mint pe ei înºiºi, Sorine, ºi care astfel se rãnesc ºi-i rãnesc ºi pe ceilalþi, duc dupã ei mereu povara unei anume singurãtãþi. O singurãtate vinovat-asumatã care li se citeºte în adâncul inimii, mai devreme sau mai târziu. N-am dreptate?
Ascultând vorbele grele ºi abia ºoptite ale Ruxandrei, Sorin îi fãcu semn chelnerului sã aducã nota de platã, dând în acelaºi timp aprobator din cap. "
......
("O dupa_amiaza cu mine", roman, fragment)
....
Cand pierdem cel mai mult: cand ne e teama de noi insine si de ce exista...in noi sau cand ne e frica de opinia, reactia si chiar de... iubirea noastra si/sau a celuilalt(ori de lipsa ei, de ce nu?)? Sau cand fugim de adevarul care fie ne salveaza, fie ne... ingroapa(la figurat, bineinteles)?!?
