"_Era un fel de-a se ascunde – de cei care-l iubeau, de el însuºi. Nu-mi plãcea deloc sã-l vãd în starea aceea. Poate cã am folosit disperararea fratelui meu ca scuzã pentru faptul cã m-am apucat eu însumi de bãut. Am bãut amândoi – ne întâlneam la bar, stãteam, pur ºi simplu acolo, fãrã sã vorbim. Eu îmi spuneam cã am grijã de el.
_Poate cã aºa era, zise ea.
Joe clãtinã din cap.
_Nuuu. Cãutam scuze.
_Scuze?
_Da. Eram speriat. Speriat de ceea ce simþeam, de tot ceea ce vãzusem ºi fãcusem. ªi mi-era fricã cã-mi voi pieerde fratele. El nu mai avea grijã de sine – îl durea într-o parte, iar el nu lua seama la asta. Nici la doctor nu a mers pânã nu a fost prea târziu. Cred cã se simþea atât de vinovat, încât considera cã nu merita sã fie ajutat."
L. Rice/ The Edge of the Winter/
Ce ne face sa ne ascundem, la un moment dat de noi insine, de cei pe care ii iubim, care ne iubesc?
Teama(de noi insine, de un eveniment, de esec, de trecut, de viitor, de ceilalti, de ceea ce te inconjoara...), disperarea, gandul ca poate nu avem cum s-o luam de la capat, ca nu meritam neaparat o a II a sansa etc?
Care credeti voi ca e motivul?
De ce procedam asa si nu altfel?
Merita oare, in final, sa facem asta, pierzandu-ne, poate, pe noi insine, pe cei dragi, pe cei de langa noi sau de departe, sau tot ce avem si ce ne inconjoara...?!!!?
Facem bine sau facem rau procedand astfel?!!!? Cat de mult ii afecteaza pe ceilalti un asemenea gest din partea noastra?
Avem oare vreme sa ne trezim... la timp?!!
Voi ce credeti despre toate acestea? Ati trecut vreodata printr-o atare situatie, ascunzandu-va realmente de sine si de ceilalti? Ati reusit s-o depasiti? Cum? Ce anume v-a motivat?
(Petruta I.)
